Poate un intelectual să creadă în Evanghelie? Cazul lui Nicodim (3)

Continuarea textului de AICI

3. Evidența dincolo de evidențe

Sfidând parcă toate filtrele de securitate/confort pe care un intelectual le pune în fața oricărei chestiuni, Isus ii face lui Nicodim chemarea îndrăzneață de a trece peste evidențele rațiunii care îi cenzurează acțiunile. Contradicțiile din chemarea lui Isus sunt o evidență pentru limitarea cu care rațiunea noastră operează în această lume. Pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu şi a căpăta viaţa veşnică este nevoie de o inserție a divinului în lumea creată, ceea ce provoacă repulsii, disconfort, uluire, reacție alergică din partea noastră. Obișnuiți cu răul pe care l-am făcut suportabil, chestiunea mântuirii nu avea cum să fie proiectată și realizată de noi. Era nevoie de mântuirea reală, o mântuire care se realizează prin acţiunile Trinităţii:

– naşterea din Duhul lui Dumnezeu (3:5-8), care vine ca o urmare a

– credinţei în jertfa Fiului (3:13-15),

– expresie a dragostei Tatălui (3:16-17).

În fața acestui meniu, singurul lucru care lipsește este singura acţiune din partea omului: credinţa. Chiar dacă ea este un dar al lui Dumnezeu, credinţa este strict legată de venirea la lumină (3:18-21). Oricât ne-am clama inocența și puritatea, există un înainte murdărit de păcat – necinstirea lui Dumnezeu și nelegiurea față de sine, semen și lumea în care trăim.  Oricât am condamna protestantismul pentru eticizarea religiei, componenta morală, a vinovăției reale a omului nu poate fi negată.

Isus pare să-i spună celui care, împreună cu toţi cei ca el, îşi fabricase un sistem religios și intelectual bine conturat, dar care i-a devenit temniţă şi nu cale: “Nicodime, ce este născut din carne este carne, iar carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu!”

Credinţa pe care i-o cere Isus lui Nicodim şi tuturor celor care vor să intre în Împărăţia lui Dumnezeu are următoarele coordonate, paradoxale pentru intelectul cuminte:

– să crezi că un Duh te poate naşte la o viaţă nouă – sfidând senzorialitatea cu care țesem harta cunoscutului și a necunoscutului, a existentului și a inexistentului. Și totuși, dincolo de alchimia necunoscută a nașterii vieții din viață, vântul suflă unde vrea, dar îi auzi vuietul!

– să crezi că poţi avea viaţă veşnică prin răstignirea Fiului omului care trebuia să fie Împărat – sfidând ipocrita noastră preocupare față de suferință, într-o realitate încă contaminată de răul, nedreptatea, crima, corupția atât de omenești, dar pentru care Îl învinuim pe Dumnezeu;

– să crezi că Dumnezeu te-a iubit aşa de mult că şi-a trimis propriul Fiu la moarte pentru a dărui viaţa veşnică celor ce cred în acest Fiu – unde este “înțeleptul” acestei lumi să teoretizeze compasiunea umană în fața acestei evidențe a suferinței unui Dumnezeu ce se lasă omorât de creatura mîinilor Sale? În fața seminței care trebuie să moară ca să aducă roadă, noi filosofăm grațios despre cum clepsidra timpului ne înghite fărâmele de fericire iluzorie!

Dincolo de evidențele contrariante ale acestei nebunii de a crede într-un astfel de Dumnezeu stă evidența că cel născut din apă și din Duh este unul care are un alt orizont, un orizont care prefigurează existența după potopul judecății, nu cea dinaintea lui! Atunci-ul se prelinge în acum, fără a-i fi furată savoarea împlinirii sale în evul ce va veni …