Vesela şi prospera cultură a paranoiei
Zice-se că istoria este scrisă de învingători pentru cei învinşi. Încep să dau dreptate acestei sentinţe când văd toată colcăiala de “deconspirări” ale conjuraţiilor diabolice (chiar dacă sau mai ales dacă acestea poartă titulatura creştinismului). Ştiu că reţeta succesului de astăzi este formată din ingrediente cât mai şocante, cât mai multă intrigă, fantezie, teribilism rebel şi răsturnare gnostică a interpretărilor “tradiţionale”. Dar nicicând nu am întâlnit în istorie o societate umană mai paranoică şi credulă ca cea de astăzi, atât de predispusă culturii conspiraţiilor. Toate acestea se suprapun cu revanşa neopăgânismului şi a ateismului antic, revitalizate de elita intelectuală formată în universităţi nu doar laice, ci vădit militant anticreştine. Într-o mass-medie alcătuită în marea majoritate din agnostici, adepţi New-Age sau activişti atei, spuneţi-mi atunci: oare cu ce fel de producţii media va fi hrănit publicul?
Aşadar, să ne lăsăm ochii bine deschişi de cleştele retoricii audio-vizuale ale filmelor care ne spun “cea mai tare poveste vândută vreodată” (adică mitul Isus) sau “cea mai tare poveste nespusă vreodată” (deja m-am pierdut printre atâtea epitete) dar ai cărei deconspirări suntem noi, astăzi, fericiţii beneficiari (mariajul lui Isus cu Maria Magdalena – vezi Codul lui Da Vinci, Secretul Magdalenei, etc.). Nu contează enormitatea aberaţiilor istorice atâta timp cât se împlineşte o nevoie de emancipare a unei mase de oameni uşor manevrabilă, “deschisă” logicii adevărului negativităţii şi strategiei care spune că e adevărat şi demn de crezare tot ceea e nou şi răsturnat faţă de “versiunea tradiţională”. Dacă povestea se vinde, atunci trebuie să fie (sau o facem noi să devină) reală!
Dictatura ideilor nu are nevoie de agoră
În acest torent colectiv aş încadra producţia cinematografică Agora (2009). Filmul descrie perioada plină de tensiune a ascensiunii creştinismului în Alexandria, la sfârşitul secolului IV d. Hr.. Ca suport narativ pentru mesajul filmului se foloseşte istoria Hypatiei, o filosoafă atee, un model de erudiţie, curiozitate ştiinţifică, toleranţă religioasă, neprihănire morală şi caracter onest.
În prima fază avem istoria confruntării dintre păgânii din Alexandria, culţi, cu demnităţi publice, dar minoritari şi creştinii din ce în ce mai numeroşi, având deja ascendentul statutului creştinismului ca religie oficială a Imperiului Roman. Această confruntare este câştigată de creştini, care distrug faimoasa Bibliotecă din Alexandria şi transformă templul păgân (Serapeum-ul) într-un staul pentru animale (realitate istorică care aparţine mai degrabă regimurilor atee, totalitare, din secolul trecut decât creştinismului cosmopolit din primele sale secole). A doua secvenţă se desfăşoară după ceva ani de la primul moment şi porneşte de la conflictul sângeros dintre iudei şi creştini. Confruntarea are acelaşi deznodământ ca şi prima, adică expulzarea noncreştinilor din cetate. Liderul creştinilor, Cyril (Chiril al Alexandriei) manevrează atât de bine masele, încât îl obligă pe Oreste, prefectul roman (un fost student al Hypatiei), păgânul convertit la creştinism, să se supună noii puteri religioase. În jocul puterii dintre cei doi, Hypatia cade victima linşajului delirant, creştinii violenţi, misogini şi barbari transformând filosoafa într-o martiră a demnităţii şi libertăţii de gândire.
Nu am să fac nicio referire la calitatea artistică a filmului. Nu mă interesează orientarea sexuală a regizorului sau ale actorilor, nici frustrările sau decepţiile lor, de orice natură ar fi acestea. Vreau însă să propun o cheie de lectură a acestui film, “deconspirând” mecanisme narative care ţin de retorica ideologică militantă a filmului. Pur şi simplu vreau să aplic mai departe ceea ce se numeşte diaporematică, printre altele arta retorică a “parazitării” opiniei adverse şi a includerii contradicţiilor, a slăbiciunilor lor în apărarea propriei teze. Dacă tot am fost învăţaţi de la Hume, Rousseau şi Nietzsche să facem răsturnări, deconstrucţiii, atunci să rămânem constanţi şi să mergem pe acelaşi mecanism interpretativ, răsturnând răsturnarea, ironizând ironia, deconstruind deconstrucţia. E chiar distractiv şi nonconformist să incomodăm pe incomozi şi să râdem de cei care râd. Să vedem dar câteva artificii ale sofismelor narative:
– cine are curajul să conteste tăria de caracter a unei femei filosof, atunci când toţi din jurul ei îşi schimbă “credinţa” în funcţie de privilegiile pe care aceasta le aduce? Un Nae Ionescu care ar contesta profesia de filosof a Hypatiei ar fi inevitabil acuzat de misoginism şi homofobie. Rafinamentul, dorinţa de cunoaştere, principiile respectului de sine şi al celorlalţi, sacre pentru Hypathia, sunt puse în contrejour cu gloata murdară şi întunecată a creştinilor (cu ceva apropouri pentru mulsumanii de astăzi).
– cine poate să conteste calitatea Hypatiei ca om de ştiinţă independent, cu o gândire vizionară? Totodată, cine poate să conteste obscurantismul, grobianismul şi caracterul gregar al creştinilor, prezentaţi în film ca fiind modele de ignoranţă, analfabeţi manipulaţi de clerici machiavelici?
– cine poate contesta adevăratul personaj de martiriu, filosoafa atee Hypatia, linşată de creştini într-o biserică creştină? Spre deosebire de atrocităţile la care a fost supusă Hypatia, şmecherul şi impetuosul creştin Ammonius, omorât de garda prefectului ca pedeapsă a huliganismului de a arunca cu pietre în demnitar, a fost declarat martir şi sfânt (Sfântul Taumasio) de către Cyril.
– cine poate contesta nobleţea şi pacifismul ateu sau păgân, faţă de ura viscerală a creştinilor, organizaţi într-o miliţie sadică, violentă şi nesătulă de vărsare de sânge? În acord cu pedagogia corectitudinii politice, păgânii şi ateii sunt prezentaţi ca fiind adevăratele modele de îngăduinţă faţă de iudei, spre deosebire de antisemitismul patologic al creştinilor.
– cine poate contesta adevărata neprihănire a Hypatiei, cea atee, faţă de pasiunile sexuale ale fostului său sclav (Davus), devenit creştin, dar la fel de obsedat şi lasciv?
Povestea Hypatiei este doar un vehicul pentru mesajele ideologice cât se poate de vizibile în film, recunoscute de altfel de către realizatorii lui. Urmând cu sfinţenie sugestiile “tătucului” scepticilor de azi, putem descoperi cu mare uşurinţă în film idei greşite care ne fac să credem în bazaconii: (1) teoriile/predispoziţiile filosofice ale autorului, scenaristului şi regizorului influenţează modul în care ei selectează şi prezintă observaţiile istorice (filmul nu e un compediu ştiinţific dar “prezintă fapte istorice reale”), (2) observatorul modificând astfel ceea ce el observă. (3) Tonul îndrăzneţ nu face ca afirmaţiile să fie adevărate iar (4) erezia nu înseamnă corectitudine. (5) Implicit, regia vizuală nu înseamnă că demonstraţia ideii sugerate este realizată. Aşa cum observa Andrei Gorzo, Agora este “un discurs dramatic avînd ca scop popularizarea ateismului”. Cum poţi recunoaşte o propagandă? Simplu: se diabolizează adversarul, se minimalizează calităţile lui în paralel cu supralicitarea calităţilor poziţiei proprii, etc. Iar pentru ca artificiile retorice propagandistice să fie complete, se face apelul la (6) argumentele “ad hominem”, argumente prezentate obsesiv şi care umplu cadrul vizual şi emoţional al filmului. Agora pare a fi de un real serviciu pentru cauza ateilor. Sper însă că cei care îşi clamează superioritatea gândirii lor ştiinţifice în faţa “tribalismului nongândirii creştine” nu se vor folosi de un jenant artificiu retoric, bazat pe mistificări, tuşări grosiere şi inadecvări istorice, susţinute cu atâta pasiune în acest film. Regizorul are libertatea de a imagina, de a modela materialul istoric, dar nu are dreptul de a abuza de ignoranţa sau neatenţia auditoriului, uzând astfel de reaua credinţă, impostură, de “deturnare semantică” grosieră. Să nu mai vorbim de modul în care spectatorul e forţat să ajungă la nişte concluzii prin apelul la (7) generalizarea pripită şi (8) eroarea negaţiei sau falsa dilemă.
Este uimitor cum regizorul atribuie Veacului de Aur al creştinismului, care a dat marea Şcoală Patristică Alexandrină şi despre care a curs atâta cerneală, clişeele Inchiziţiei, războaielor religioase medievale ori Conquistei spaniole, ba chiar obsedantelor decenii totalitare!! În viziunea sa egalizatoare, creştinismul, după trei veacuri de mucenicie şi catacombe, s-ar fi adoptat în masă, asemeni carnetului de partid, din oportunism (“trebuie să fii de partea puterii”, sugerează fostul sclav al Hypatiei, Davus, convertit de curiozitate la creştinism), martiriul nu ar fi decât joc fachiric (ne arată predicatorul Ammonius, ce ţopăie ca un derviş prin jăratec, instigă la ură, acoperindu-se viclean cu citate evanghelice, şi se laudă că Dumnezeu îi vorbeşte tot timpul), iar omiliile, o sforăitoare poliloghie de partid. Gesturile şi faciesurile grupurilor de creştini amintesc de cele ale papuaşilor dintr-un ritual orgiastic ori, în cel mai bun caz, de ale suporterilor la un meci de fotbal. Culmea “subtilităţii” regizorale e atinsă când momentul prohodirii unui episcop – personaj episodic, neutru în film – este acompaniat sonor de un apăsător bâzâit de muşte (procedeu defel original, de altfel) … Alături de atâta ură, obtuzitate şi ignoranţă, orice elogiu al Palas-Athenei îşi deconspiră singur duplicitatea, lovit chiar de paloşul, intolerant la ipocrizie, al olimpienei fecioare! (Elena Dulgheru, O impostura istorică de proporţii – “Agora” de Alejandro Amenabar)
Să îl respectăm deci, până la capăt, pe D. Hume şi să ne gândim că “un om înţelept îşi potriveşte credinţele după evidenţă/dovezi”. Aşadar, dragi doritori de cunoaştere a dovezilor şi faptelor istorice, fuguţa la bibliotecă, nu la coloseumul ideilor de la multiplexul din mall! Documentarea ştiinţifică poate începe de la modul în care povestea Hypatei este filtrată ideologic de la John Toland până la romanţele istorice ale lui Adriano Petta şi ale lui Ramon Gali. Apoi, valenţele istorice trebuie recuperate trecând prin Edictul de la Thesalonic (380). Să citim câteva ceva despre Şcoala alexandrină, veritabilă continuatoare a platonismului, mixat cu învăţătura creştină. Răbdători cu descoperirea cutumelor bisericii creştine din primele secole, aflăm că Teofilus, predecesorul lui Chiril al Alexandriei a murit prin 412 iar transmiterea ofiicilor de episcop/patriarh nu se făcea prin smulgerea inelului de la predecesor, ci prin punerea mâinilor, hirotonire. Mai aflăm astfel că transformarea de către creştini a templelor păgâne în staul pentru animale e mai degrabă o caricatură decât un fapt istoric. E suficient să ne uităm la arhitectura bisericilor creştine ca să recunoaştem multe elemente structurale ale vechilor temple. Cât priveşte distrugerea Bibliotecii din Alexandria de către creştini, să avem pardon, dar cred că până şi un zvon de genul R. Dawkins s-a convertit la creştinism pare mai probabil decât prea puţinele, firavele şi neconcludentele sugestii ale unor scriitori antici.
Dovada iubirii atunci când raţiunea e oarbă
Mi se pare neoportună şi chiar periculoasă interzicerea filmului, aşa cum au început catolicii. Se cade astfel tocmai în capcana victimizării călăului şi a imaginii de călău şi ofensator al celui ofensat şi atacat. Prin martiriul în faţa unui public care judecă emoţional, orice eroare îşi arogă prestanţa unui adevăr.
Înţeleg că curentul de gândire actual este să le închidem gura creştinilor care vor să-şi proclame public credinţa, dar să aplaudăm la comandă parodiile şi scandalurile prin care ingurgităm pe nemestecate (ne)credinţele de tot felul ale regizorilor şi vedetelor?! Să înţeleg că am ajuns în momentul în care toţi, la unison, trebuie să cântăm pionereşte liturghia publică a ateismului? Ştiu că societatea europeană are mania autoflagerării, a negării propriei istorii. Paradoxal, dar aceasta este o reminescenţă a unei structuri de gândire creştine, a practicii pocăinţei, cu adevărat tolerante. Ca şi creştini, să ne asumăm erorile, violenţele şi faptele nedemne de Hristos pe care mulţi “creştini le-au făcut în numele crucii! Să nu ne erijăm în profesori de morală atunci când ne ascundem propriile eşecuri! Dar avem toată libertatea să dovedim că suntem urmaşi ai Hristos.
Adevăratul test al uceniciei creştine este să-L urmezi pe Isus nu atunci când toţi îl urmează, ci când tot mai mulţi nu doresc a-L urma. Adevăratul test al dragostei este dat atunci când întoarcem obrazul, iubim vrăjmaşii, chiar dacă raţiunea lor este oarbă şi violentă. Adevărata bunătate se vede atunci cânt te rogi pentru mântuirea semenilor, înconjurat de mulţimea excitată de proorocii falşi care cer răstignirea adevărului. Să iubeşti vrăjmaşii chiar într-o astfel de ostilitate făţişă, violentă – iată mărturia adevărului lui Hristos! Poate că vom ajunge din nou vremurile când vom ajunge noi, creştinii, în situaţia Hypatiei din film şi ni se va cere mărturia/martiriul credinţei în faţa spectacolului batjocoritor al ateilor, într-o arenă a jocului mulţimii care savurează pâinea şi circul. Când adevărul e călcat în picioare, să nu ne lăsăm amăgiţi să strigăm şi noi cât mai tare pe piaţa orgoliilor şi a pasiunilor violente. Singura armă care ne mai rămâne pentru a-l cuceri pe păgân/ateu este iubirea dezinteresată, dragostea pe care Hristos ne-a arătat-o…
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment