Lecturând Isaia 44-46, am căzut pradă tentaţiei de a îngemăna filiaţii între ironiile divine transmise profetului, absurdităţile compoziţionale voite ale lui Salvador Dali şi dorinţa de a oferi elevilor mei o propedeutică în cultura contemporană, o introducere pentru un suflet “naiv”, profan, dar încă fără prea multe prejudecăţi “sofisticate”.
Priviţi următorul pasaj biblic ca pe o veritabilă şi foarte pertinentă linie interpretativ-critică a creaţiilor culturale, mai ales ale celor vizuale. Aş putea spune că prin scrierea lui Isaia, Dumnezeu oferă omenirii primele prelegeri de deconstrucţie a culturii imaginii, oferind o surprinzătoare perspectivă “nihilistă” a nopţii raţiunii, a glorioasei tristeţi şi decadenţei culturale ce se pliază perfect atât unei societăţi antice religioase, idolatre şi ipocrite cât şi societăţii moderne târzii, care păstrează caracteristicile idolatriei şi ipocriziei, în variantă laică însă.
Isaia 44:9-20
9. Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune, şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic. Ele însele mărturisesc lucrul acesta: n-au nici vedere, nici pricepere, tocmai ca să rămână de ruşine.
10. Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu, sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el?
11. Iată, toţi închinătorii lor vor rămâne de ruşine, căci înşişi meşterii lor nu sunt decât oameni; să se strângă cu toţii, să se înfăţişeze, şi tot vor tremura cu toţii şi vor fi acoperiţi de ruşine.
12. Fierarul face o secure, lucrează cu cărbuni, şi o făţuieşte şi-i dă un chip cu lovituri de ciocan, şi o lucrează cu puterea braţului; dar dacă-i este foame, este fără vlagă; dacă nu bea apă, este sleit de puteri.
13. Lemnarul întinde sfoara, face o trăsătură cu creionul, făţuieşte lemnul cu o rindea, şi-i înseamnă mărimea cu compasul; face un chip de om, un frumos chip omenesc, ca să locuiască într-o casă.14. Îşi taie cedri, goruni şi stejari, pe care şi-i alege dintre copacii din pădure. Sădeşte brazi, şi ploaia îi face să crească.15. Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, şi tot din ei face şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol, şi îngenunchiază înaintea lui!16. O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carne, pregăteşte o friptură, şi se satură; se şi încălzeşte, şi zice: ,Ha! ha!’ m-am încălzit, simt focul!”17. Cu ce mai rămâne însă, face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunchiază înaintea lui, i se închină, îl cheamă, şi strigă: „Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!”
18. Ei nu pricep şi nu înţeleg, căci li s-au lipit ochii, ca să nu vadă, şi inima, ca să nu înţeleagă.
19. Nici unul nu intră în sine însuşi, şi n-are nici minte, nici pricepere să-şi zică: „Am ars o parte din el în foc, am copt pâine pe cărbuni, am fript carne şi am mâncat-o: şi să fac din cealaltă parte o scârbă? Să mă închin înaintea unei bucăţi de lemn?”
20. El se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul, şi să nu zică: „N-am oare o minciună în mână?”