A trecut deja un an.
Un an de când nu mai iau doza zilnică de inocenţă şi bucurie copilărească de la micii artişti de la Tonitza. Artişti chinuiţi de îngramădita asta de viaţă în care trebuie să se rostogolească de-a valma savoarea primelor iubiri, chinul orelor plictisitoare, incantaţiile veneratoare ale soliştilor rock, micile trădări şi marile orgolii.
Un an de când mi-e dor de argumentele voastre pro şi contra existenţei lui Dumnezeu (imprudenţă cu care am băgat-o în sperieţi pe profa de Religie) şi de lecturarea Orbitorului lui Cărtărescu la ora de Logică, un an de când nu mai servim ciocolată belgiană la prima sau ultima oră de Filosofie (ciocolată asortată cu discuţiile voastre referitor la “mizilicurile” liberalismului politic, pe care mai nimeni nu mai vrea să-l respecte chiar dacă beneficiază din plin de el). Mi-e dor de timida voastră lectură a Criticii Raţiunii Pure pe iarba din faţa şcolii sau de verva cu care vă împărţeaţi şi jucaţi rolurile în jocurile de la Cultură Civică.
A trecut un an de când nu mai “conspirăm” la diriginţie împotriva ordinii “mondiale” instaurată în şcoală de unul sau altul dintre profi/părinţi sau de când nu vă mai mituiesc, umplându-vă gurile cu Kinder ca să îmi pot ţine în linişte predicuţa când vă citeam absenţele şi notele din catalog.
A trecut un an de când orizontul liantelor sufleteşti e mai sărac fără bucuria jocului, inteligenţa întrebărilor şi puritatea viselor celor cărora le-am fost profesor şi diriginte.
Onorat că v-am fost profesor timp de trei ani, vă ofer o imaginară evadare din prezent, indiferent cum ar fi el, şi vă invit să retrăim trecutul, purificat, aşa cum devine el în amintiri.
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment