postmodernism
-
Lucian Blaga spunea că timpul este jucăria cinică prin care Dumnezeu ne măsoară destrămarea și durerea. Dar, în absența “eliberatoare” a lui Dumnezeu, timpul devine forma cea mai coercitivă asupra conștiinței umane postmoderne. Individul alienat contemporan se lasă mângâiat de orice artefact sau simulacru de relaţie care îi poate acoperi slăbiciunea în faţa timpului. Purtăm
-
După Demisia raţiunii (Escape From Reason, 1968), scrisă de Francis Schaeffer, remarc apariţia în contextul editorial românesc a Sfărşitului raţiunii (End of Reason, 2008), ultima carte tradusă din Ravi Zacharias. Din ambele cărţi se desprinde nevoia unei analize lucide a exagerărilor raţionaliste din istoria filosofiei, care au efectul pervers de a discredita şi anula însăşi
-
Atunci când se acuză sinceritatea unei relaţii prin dizolvarea dragostei în interese meschine, suspiciunea trebuie dovedită, supusă şi ea testării. Dacă se dovedeşte veridicitatea acuzaţiei, atunci acuzatorul câştigă un ascendent moral (ascendent moral obţinut, paradoxal, tocmai de cel care, de obicei, respinge moralitatea/comandamentele morale). Dar, dacă prin testare se ajunge la infirmarea acuzaţiei, atunci avem
-
Pentru că acum ne definim ca oameni liberi, atunci nu mai experimentăm staticul, înţeles ca finalitate-scop, ci schimbul, mişcarea, fluiditatea, procesul. Exemplele standard de identităţi “fluide”, foarte flexibile, sunt Madonna şi Michael Jackson. Suntem un continuu altceva pentru că nu mai avem un sine, un ceva propriu. Am devenit cameleoni ai modei, ai noutăţii! În
Alonewithothers's Blog 