Tag: libertate

Triumful prostiei sau despre “revoluţia bunului simţ”

Exordiu

“S-a stricat ceva în creierul acestui popor!” spunea zilele trecute Neagu Djuvara. Curat murdar! Mare dreptate are “boierul” român, venerabil exponent al poporului pe care-l compătimeşte (deh, ironică circularitate fatalistă)! Alături de el empatizează şi alţi “aristocraţi” ai gândirii, ca de exemplu Emil Constantinescu, Zoe Petre, Mircea Dinescu şi mulţi alţii.

Observând teatrul absurd al pasiunilor politice ale personajelor invocate, mă gândesc la un foarte perfid joc al imaginaţiei:  cred că este şocant fiorul care te cutremură în clipa în care îţi descoperi propriul chip în trăsăturile inferioare, grobiene şi nenorocite ale  oponenţilor, de la care priveşti cu superioritate. Nimic nou sub soare! De altfel, complotul prostiei globalizate asupra valorii şi libertăţii individului a fost deconspirat cu mult timp înaintea noastră. Însă este atât de trist faptul că cei care trebuie să “lumineze” şi să “deştepte” poporul sunt capabili de atât de multă prostire. Poate că nimic nu e mai dureros decât trădarea celor de la care aştepţi ajutor!

“În trecut, omenirea, mai exact Europa medievală, ghidându-se după valorile impuse de cărturarii ei, făcea răul, dar cinstea binele. Dar se poate afirma că Europa modernă, călăuzită de magiştrii ei care-i laudă frumuseţea impulsurilor realiste, face răul şi cinsteşte răul.” (Julien Benda, Trădarea cărturarilor).

O scurtă analiză

În vacarmul înjurăturilor generalizate din societatea românească, exerciţiile de luciditate par a fi condamnate unei ignoranţe maligne. Îmi asum însă riscul unui scurt moment de exigenţă.

Fiind un simplu cetăţean al României, dar unul destul de conştient de sine,  mărturisesc că în preajma alegerilor mă simt învăluit de multe plase amăgitoare pe care le aruncă politicienii prin discursurile lor. Tocmai de aceea, îmi pot lua răgazul unei analize a comportamentului şi discursului politic pentru a vedea dacă acestea se suprapun în configuraţia simbolico-faptică (adevărată sau înşelătoare) a unuia sau altuia dintre personajele politice. Cu alte cuvinte, ademenit de cursa ideilor şi a figurilor fotogenice, îmi pot împlini aşteptarea conturării unui profil uman pe care să-l creditez astfel încât să îi acord, prin vot, încrederea mea?

Să luăm spre analiză, de exemplu, oferta “revoluţiei bunului simţ” propusă de Crin Antonescu şi omuleţii cu “sânge albastru” şi “papioane europene” din politica noastră mioritică.

Aş trece peste discursul incoerent, ilogic, la nimereală, manelistic, nedemn de un fost profesor de umanioare, dar demn de analiză pentru elevii mei la Logică, argumentare şi comunicare (încep să îmi ridic serioase semne de întrebare văzând în jurul meu cât de apreciat a fost tocmai acest discurs “impecabil”, “bine articulat”, “seducător”).

Încerc  să trec peste injuriile la adresa decenţei pe care le provoacă aroganţa şi misoginismul “liberalilor”, misoginism declarat într-o manieră mitocănească cu mai multe ocazii.

M-aş opri doar asupra unei decizii politice în spatele căreia se disimulează un caracter uman:

“preşedintele PNL Crin Antonescu a declarat astăzi că exclude orice colaborare cu Traian Băsescu. El a adăugat că acesta este “răul cel mai mare” pentru România. PNL nu îl va susţine pe candidatul PD-L în turul al doilea al alegerilor” (declaraţie făcută la 23 noiembrie 2009, la o zi după turul I al alegerilor prezidenţiale).

Mă întreb: oare ce “bun simţ” şi probitate morală poate avea un om care vineri (20 noiembrie 2009) îl face “demagog” pe Mircea Geoană, spunându-ne tuturor că “nu va vota Geoană ca să scape de Băsescu”, pentru ca trei zile mai târziu să devină un susţinător declarat al “demagogului”?

Să presupunem însă că domnul Antonescu are dreptul să-şi schimbe poziţia (drept refuzat sistematic domnului Băsescu, acuzat în astfel de cazuri de impardonabilă incoerenţă). Certitudinea domnului Crin Antonescu îmi aduce aminte de paradoxul prostului, formulat de Georges Courteline:

„Numai idioţii n-au nici o îndoială.

− Sunteţi sigur ?

− Absolut sigur.”

Domnul Crin Antonescu face dovada unei prostii glamuroase (sclipitor/glamuros, l-au caracterizat unii!), a unui discurs care dă în diabet auditiv  (încercaţi să surprindeţi conexiunile logice, sintaxa, topica, etc., din discursurile sale ad-hoc, eu m-am chinuit şi nu le-am dat de capăt) şi a unor gesturi politice care îi trădează natura morală şi caracterială atât de gonflabilă. Domnul Antonescu a devenit în ultimele trei luni un produs media,  vandabil pentru amatorii de noutate şi deziluzii gratuite (vorba lui Putin când l-a caracterizat pe Obama proaspăt ales: “marile deziluzii vin din marile iluzii”!). Domnul Antonescu este un răsfăţat personaj politic dandy, care a fermecat o parte a “intelighenţei” româneşti în aceste alegeri prezidenţiale, răsfăţat cu calităţi de care nu dă dovadă (am fost foarte surprins văzându-l pe “crudul”, “glaciarul” şi “temutul” CTP dând dovadă de o nemaîntâlnită  căldură paternă faţă de acest  copil al ignoranţei senile).

De altfel, pentru a pricepe câteva dintre mecanismele cu care prostia perverteşte inteligenţa, parazitând-o, camuflându-se în umbra aerului său doct, pretenţios, superior, vă recomand Triumful prostiei (mic tratat despre prostia inteligenţei), scrisă de Belinda Cannone, profesoară de literatură comparată la Caen (Franţa). Un citat din această carte poate fi ilustrativ şi suficient de suculent pentru a onora invitaţia la lectură:

Gulliver vorbeşte de «prostie a inteligenţei» […]. De ce «a inteligenţei»? Nu e o contradicţie? Ba da, bineînţeles. Ce vrea el să spună? Vrea să spună că, dacă prostia ar fi mereu identică cu ea însăşi, am sfârşi prin a o repera şi am şti cu siguranţă s-o evităm. Dar prostia, ca şi omenirea, e inventivă. E inventivă în aceeaşi măsură ca inteligenţa şi creativitatea. Să fie ea… inteligentă? Nu tocmai, asta-i o reducţie. Dar să spunem că ea se înnoieşte agăţîndu-se de propunerile inteligenţei şi opunîndu-le noi baraje. […] Aici e pericolul: prostia s-a înnoit, a adoptat idei care erau inteligente, adică vii, cu câteva generaţii în urmă şi care sunt pur conformism de peste cincizeci de ani. (mai aveţi câteva citate spumoase AICI).

Mă îndoiesc de faptul că infuzia zilnică de politică îl face pe românul de rând mai cultivat în politică (definită ca arta compromisului pentru binele public). Dar am ajuns să mă îndoiesc şi de capacităţile de raţionare decentă, măcar minimală, ale celor “mai citiţi”. În ultimă instanţă,  alegerile din noiembrie 2009 mi-au dovedit faptul că politicianul poate prosti electoratul fără nici un fel de discriminare – pe omul simplu în aceeaşi măsură ca şi pe intelectual. Şi totuşi, întrebarea mea este: de ce intelectualii sunt/devin suspicios de uşor de fraierit? Cred că răspunsuri plauzibile pot fi insuportabila uşurătate a fiinţei şi oboseala cronică a unei exigenţe fisurate de orgolii.

Pentru a porni o “revoluţie a bunului simţ” trebuie să împlineşti o condiţie minimală: să dai dovadă de bun simţ astfel încât ea să fie “contaminabilă”. Altfel, devii un jalnic actor în jocul ipocriziilor!

Exigenţa integrităţii îmi cere, în cazul “revoluţiei bunului simţ”, un simplu test. Discursul furibund al liberalilor este  axat pe câteva dintre următoarele acuzaţii aduse lui Traian Băsescu:

1. are porniri despotice, fiind un adevărat dictator care periclitează frageda democraţie românească.

2. este un comunist

3. este o sursă permanentă de scandaluri.

Să le luăm pe rând:

1. Traian Băsescu este un dictator.

Mă întreb însă:

a) un dictator ar permite libertatea presei astfel încât un procent majoritar din presa scrisă şi audio-vizuală să îl înjure sistematic, aşa cum se întâmplă de când Traian Băsescu este preşedinte? Gândiţi-vă la partenerul liberalilor, Adrian Năstase: ce presă “liberă” aveam în timpul democraţiei sociale din 2000-2004!

b) un dictator poate fi suspendat din funcţia sa, fie şi numai pentru 30 de zile? (ironia face ca Traian Băsescu să fi fost suspendat pe motiv că a încălcat Constituţia, suspendare iniţiată de Ion Iliescu, cel care a încălcat grosolan Constituţia – a fost de trei ori preşedinte într-o ţară unde funcţia supremă poate fi deţinută maxim de două ori de aceeaşi persoană)

c) un dictator chiar nu poate dărâma timp de 4 ani un guvern ostil şi nu poate să pună guvernul pe care îl doreşte?

Logica simplă şi bunul simţ îmi spun că acuzaţia adusă este lipsită tocmai de “bun simţ”!

2. Traian Băsescu este un comunist.

El însuşi a recunoscut că a fost membru al PCR-ului, cu o mică completare: nu mai este comunist, aşa cum au rămas, în structura lor intimă, mulţi liberali şi “parteneri” social democraţi ai liberalilor, cei care se proclamă reprezentanţii adevăratei “drepte” în România.

Bunul simţ îmi recomandă o scurtă privire în curtea celor ce au acestă exigenţă. Dacă Mona Muscă a fost exclusă din PNL pentru că i s-au descoperit nişte note informative în arhiva Securităţii, bunul simţ ar fi trebuit să rămână constant şi să fie aplicat şi în cazul domnilor Mircea Ionescu Quintus, Constantin Bălăceanu Stolnici, patroni spirituali şi morali ai liberalilor cu papion european (din câte se aude, nici domnul Radu Câmpeanu nu ar fi prea străin de notele informative date Securităţii). Deci, cum rămâne cu revoluţia bunului simţ? Sunt liberalii mai “catolici ca Papa”, împlinind perfect dictonul comunist “unii sunt mai egali decât alţii”? Aşa s-ar părea! Recunosc, în cazul liberalilor, emfaza nu-i costă nici măcar cât un moment de introspecţie.

3. Traian Băsescu este o sursă permanentă de scandaluri.

Păi şi eu dacă aş fi fost în locul Monicăi Macovei, invitat în biroul domnului prim ministru Tăriceanu, rugat de acesta să intervin în dosarul “prietenului” Dinu Patriciu, prezent în biroul cu pricina, aş fi făcut scandal. Şi încă unul mare pentru că te oripilează astfel de insulte aduse valorilor liberalismului de chiar cei care ar trebui să le păzească.  Liberalii au fost atât de obişnuiţi cu “liniştita” hoţie psd-istă încât şi-au dat repede seama că nu au nevoie de “garantul respectării legilor” în România, care este preşedintele ţării, pentru a fura şi ei în linişte. Încerc să mă gândesc la un singur scandal care să fi fost iniţiat de preşedinte din interes îngust de partid sau orgoliu bolnav, aşa cum am văzut la domnul Tăriceanu & Co.

Când mă mai gândesc şi la avatarele parvenismului şi lichelismului politic la care au ajuns cei din gaşca liberală în ultimii ani (figuraţiile tupeiste, penale şi aburinde ale lui Ludovic Orban, junimismele moldave caraghioase ale lui Adomniţei, gafele lui Cioroianu, catalboşii lui  Remeş, mutilarea comunistă a legilor electorale pentru salvarea ipocrită de la examenul electoral – vezi articolul lui Cristian Pătrăşconiu: Loserii – purtătorii de imagine şi de discurs ai PNL), atunci plâng soarta partidului de care mă simţeam legat şi pe care l-am votat de atâtea ori. Dezamăgirea este mult mai amară atunci când ea este produsă de cei pe care îi creditezi şi susţii necondiţionat!

Din păcate, un partid care are filosofia politică axată pe valoarea libertăţii, a creativităţii, a plus-valorii, a ajuns să aibă obsesii bolnăvicioase, comandate şi sincronizate potrivit instinctului de turmă (am ajuns să aud că în PNL se iau decizii prin unanimitate!). Ciudat: să fii unit de ura patologică faţă de un om! Astfel de politicieni liberali, care ar trebui să fie vectori ai dezvoltării, ai progresului în societate, au ajuns să se justifice prin teologia/filosofia/politica justificării negative (vezi justificările fariseilor în faţa orbului vindecat – Ioan 9): noi suntem mai buni doar pentru că altul /alţii sunt mai răi!

Din păcate, emfatica “revoluţie a bunului simţ” a fost înnăbuşită din faşă de o moralitate ipocrită şi găunoasă a celor care au iniţiat-o şi s-a dizolvat în marea de interese private cu etichete sociale ale  neocomunismului capitalist al baronilor PSD. Păcat de iluziile şi efortul atâtor tineri de a crede duminică, 22 noiembrie 2009, într-o himeră frumoasă şi mai fotogenică (dar totuşi himeră)! Asta păţeşti dacă îţi vinzi încrederea şi depozitul de vise unui perfid actor care se joacă cu modelele morale -precum Tudor Chirilă –  doar, doar va stoarce un vot în plus!

Traian Băsescu are probleme de caracter (ca oricare dintre noi) dar a dat dovadă de un lucru pe care nu l-am văzut la nici un conducător din “politichia” românească: a mărturisit de câteva ori că a greşit! Imensă resursă pentru a te îndrepta după ce ai “păcătuit”! Spuneţi-mi, care dintre aroganţii de la PNL sau PSD şi-a făcut public, vreodată, mea culpa? Cât de slabi suntem când ne ascundem slăbiciunile şi greşelile!  Cât de tare poate deveni un om care îşi asumă şi recunoaşte vulnerabilităţile! Cred că acest act al sincerităţii, al pocăinţei, este primordial pentru a împlini exigenţa bunului simţ şi apoi pentru a recomanda altora “revoluţia bunului simţ”.

Ironică sau chiar cinică situaţie: Traian Băsescu, un om care a început reformarea statului, este împiedicat în modernizarea lui tocmai de către  liberalii care ar trebui să susţină un astfel de demers!

Presimt că la 20 de ani după Revoluţie, în timp ce alte ţări vor avea o economie mai sănătoasă, mai multă prosperitate, universităţi în primele 500 din lume, asistenţă medicală mai bună, o societate mai normală şi degajată de mizeria corupţiei, presimt că în decembrie 2009, în România, se va închide cercul blestemului prin salutul tovărăşesc dintre Ion Iliescu şi Radu Câmpeanu, bucuroşi că s-a instalat peste ţară mult dorita linişte … la furat!

Presimt că păpuşa gonflabilă cu ruj pe buze, Mircea Geoană, va împlini toate poftele “bărbaţilor” politici Hrebenciuc şi Vanghelie.

Presimt că liberalii vor mai strica un brand, nu al lor (pe care l-au făcut deja varză), ci acela al neamţului corect, harnic şi cinstit.

Presimt că în căutare de mult “bun simţ”, care dă bine doar în discursuri pasionante la televizor, vom avea parte doar de triumful prostiei, a unei prostii la care chiar şi mare parte din inteligenţa românească nu poate decât să-i cedeze, devenind o prostituată cu diplomă.

Presimt că ne vom învârti în aceeaşi mocirlă, cu aceleaşi spitale cenuşii, şcoli, elevi şi profesori primitivi şi sărmani, aceleaşi universităţi bazate pe cerinţele plagiatului şi  a nepotismului.

Presimt că în România nu vom mai avea scandal, nu vom mai avea comunism, nu vom mai avea dictatură pentru că le vom exporta atunci când vom fugi din ţara asta!

Şi totuşi, atâta timp cât putem decide, vrem neapărat să mai irosim 20 de ani de istorie mincinoasă, votând  comunişti cu “faţa umană” ca Mircea Geoană?

Colofon

1. Temă de reflecţie: cum a funcţionat spirala tăcerii în preajma acestor alegeri?

“Tăcerea şi exprimarea propriilor convingeri hotărăsc climatul opiniilor … Teama de izolare pare a fi forţa care pune în mişcare procesul spiralei tăcerii. A merge după turmă este postura cea mai fericită, dar, dacă nu reuşeşti pentru că nu împărtăşeşti sub nici o formă convingerile unanime, mai ai, totuşi, o a doua opţiune, aceea de a păstra tăcerea (Elisabeth Noelle-Noemann, Spirala tăcerii. Opinia publicăînvelişul nostru social, Ed. Comunicare.ro, 2004, p. 27).

2. Şi totuşi, cine îmi spune şi mie unde, cu cine şi când începe adevărata revoluţie a bunului simţ? Nu ştiu de ce, dar parcă simt nevoia de a-mi mărturisi premoniţia,  citându-l pe Emil Cioran: noi, românii, “avem o uimitoare vocaţie a eşecului” (vezi şi articolul lui M. Cărtărescu: Vocaţia eşecului).

3. S-ar părea că avem deja nişte miniştri pentru noul guvern…

In debt we trust!

Pe lângă multitudinea de documentare “paranoice” şi “conspirative” pe care le-am văzut pe piaţă, am găsit unul care ţine de simplul şi banalul bun simţ.

In Debt we trust cuprinde, în cheie ironică, chintesenţa “libertăţii” maselor, atât de “bine educate” încât fac confuzia grosolană între libertate şi puterea de cumpărare. Explicând grosso modo cauzalităţile economice care ne pot determina până şi finalităţile sentimentale şi cele filosofico-religioase (doar scriitorii şi regizorii de succes ştiu câte drame s-au născut din amoruri “nesustenabile”…), supuneam dezbaterii elevilor mei ipoteza îndatorării şi a întregului efort “trudnic”, obsesivo-repetitiv al oamenilor dintr-o societate doar pentru a oferi soţiilor de bancheri cele mai pretenţioase şi eficiente metode de reducere a straturilor de celulită, depuse din cauza îmbuibării şi a sentimentului de “prea bine”. Trecând peste ironiile stângiste pe care le comportă fauna financiaro-politico-managerială, cred că ideea de bază enunţată se susţine.

Ceea ce găsesc grav este gratuitatea şi succesul seducţiei dulceţei care se transformă în pelin, adică tembelizarea/”prelucrarea” pe bandă rulantă a celor care sunt ameţiţi de oferta unei vieţi cheltuitoare fără a depune prea multă muncă. Cohortele de îngeri finanţişti şoptesc atât de suav ca să-ţi promită paradisul în schimbul unei semnături care te condamnă iadului dobânzilor. Nu ne spun mai nimic despre vremea plăţii care te găseşte şi doboară chiar şi din cel de al noulea cer consumist.

In debt we trust

Schimbul de statut între prinţ şi cerşetor este, de cele mai multe ori, unidirecţional şi îl putem declanşa fiecare, dragi domni/doamne/domnişoare “shopaholice”! Necenzurarea dorinţelor are drept finalitate inaniţia unui orgoliu obez, prilej de jubilări ale creditorilor. Tocmai de aceea, pentru o mai bună chibzuinţă, vă recomand şi lectura capitolului 22 din Proverbele lui Solomon.

Scurt fragment de filosofie politică

Printre lecturile mele de filosofie politică, am dat peste un citat al cunoscutului publicist conservator William F. Buckley. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cel puţin, mă regăsesc în următorul fragment:

Care este, aşadar cel mai indicat curs al acţiunilor noastre? Este să menţinem la cel mai ridicat nivel libertatea individului de a achiziţiona proprietatea în moduri care să îi permită să decidă singur cum dispune de această proprietate. Pentru a face faţă şomajului, să eliminăm monopolul sindicatelor, plasele de siguranţă, inflexibilităţile pieţei muncii şi să fim pregatiţi, acolo unde şomajul rezidual persistă, să îi facem faţă local, să plasăm responsabilitatea politică şi umanitară asupra celei mai mici unităţi politice relevante.

Este acesta un program? Numiţi-l un nonprogram dacă vreţi, dar adoptaţi-l ca şi cum ar fi al vostru: Nu voi ceda mai multă putere statului! Nu voi ceda voluntar mai multă putere nimănui, nici statului, nici General Motors, nici preşedintelui de corporaţie… Îmi voi folosi puterea aşa cum cred de cuviinţă. Vreau să-mi trăiesc viaţa ca un om supus, dar supus lui Dumnezeu şi ascultător faţă de înţelepciunea strămoşilor mei, nu faţă de autoritatea adevărului politic născut ieri la cabinele de vot. Acesta este un fel de program, nu? Este, în orice caz, un program suficient să ţină dreapta ocupată, stânga la distanţă şi naţiunea liberă.

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (2. Ateii religioşi)

Îndoctrinarea în numele libertăţii

Într-un număr din National Geographic, ediţia română, dedicată lui Charles Darwin (februarie 2009, dacă nu mă înşel), editorialistul îşi aduce aminte cu o mândrie şi superioritate suspectă de libertatea şi privilegiul nespus pe care l-au avut copiii românilor din epoca comunistă de a studia evoluţionismul în şcoli. Astfel de situaţii paroxiste, debitate de oameni “deschişi” şi aparent capabili de efort intelectual, îţi mutilează orizontul încrederii în raţionalitatea speciei umane, la fel de mult ca îndoctrinarea pseudo-creştină pe care o suportă mulţi copii în şcolile României de azi. Aşadar, s-ar părea că pentru unii, răspunsul adecvat la excesul şi învăţământul patologic pseudo-creştin nu este altul decât reinstaurarea atmosferei idilice de educare în regim forţat a noilor şoimi ai patriei şi a noilor pioneri, clonaţi după calapodul retoricienilor noului “umanism”.

Întrebaţi copiii din România despre vreo alternativă ştiinţifică la evoluţionism.  Veţi constata ignoranţa pe care vor să o apere promotorii “libertăţilor” şi ai “gândirii libere”. În faţa minţilor necoapte şi uşor influenţabile, dornice de o mică/mare rebeliune, este foarte uşor să combaţi religia atunci când te crezi stăpânitorul ştiinţei. Vei face tot posibilul să ironizezi “metanaraţiunile” iudeo-creştinismului şi astfel vei putea foarte uşor să acoperi goliciunea statutului de vulg şi uzurpator într-ale ştiinţei. Aşa se instalează teroarea unidirecţională a totalitarismului ideologic ce refuză dialogul pentru că, nu-i aşa, nu mai este nimeni suficient de capabil, inteligent, raţional şi documentat ştiinţific. Monopolul ideologic asupra ştiinţei creează monştri, nu mai puţin periculoşi decât nazismul şi comunismul. Vă ofer spre exemplificare Statele Unite Comuniste ale Americii sau Monarhia Socialistă a Marii Britanii care experimentează deja noul 1984, cu experimente educaţionale care fac ca spălarea creierului din Jesus Camp să devină o copilărie naivă. Este atât de uşor şi pervers să te laşi robit chiar de cel ce îţi promite libertatea!

Aş avea o atitudine mai plină de respect în faţa ştiinţei şi nu aş mai mutila-o doar pentru a-mi satisface nevoile mele propagandistice. Aş mai lăsa loc şi de eroare, de corecţii, de retractatări şi reverificări. În acest sens, găsesc că imperativul creştin al umilinţei şi pocăinţei oferă o atitudine mult mai propice îmbogăţirii cunoaşterii ştiinţifice decât atotsuficienţa aroganţilor atei care învaţă papagaliceşte şi stâlcit fraze evoluţioniste sau se îndoapă cu o cultură Wikipedia. Diferenţa faţă de fanaticii religioşi o reprezintă doar numele proclamat adulatoriu.

New Fanatism

Paradigma Communication for Social Change a cunoscutei fundaţii Rockefeller funcţionează de minune nu doar pentru facerea de prozeliţi pentru comunitatea LGTB ci şi pentru propaganda noului ateism. În faţa unui astfel de PR gălăgios şi violent, vocea raţiunii e înnăbuşită iar Dumnezeu se retrage politicos. Unii iau acestă politeţe drept suicid. Nu-i frumos să vorbeşti  în numele Altuia!

Afirmarea negativismului şi noua mistică pseudo-ştiinţifică

Sună foarte stupid afirmarea negativismului, nu? Cam în acest joc lingvistic se îngrămădeşte întreaga combinatorică seacă a silogismelor ateiste. “Dacă nu-i poţi dovedi existenţa, atunci Dumnezeu nu există”. Problema multor creştini este că se îmbujoreză în faţa acestei raţionalităţi “macho”, deloc virile însă.

“În proporţie de 99,9% Dumnezeu nu există”, afirma emfatic R. Dawkins. Nu cred că domnului dr. în biologie de la Oxford i-ar strica puţină rigoare ştiinţifică atunci când abordează probleme epistemologice, ontologice şi logice şi să citească autorităţile în materie. Tocmai de aceea, când se joacă atât de lejer cu procentele asemenea unui copil cu firele de nisip, un spirit “liber” ca cel al lui R. Dawkins ar putea lua câteva notiţe de la renumitul profesor de logică modală, Dr. Alvin Plantinga.

Seria “Space” de filme documentare şi de popularizare a ştiinţei (evoluţioniste, că altfel de ştiinţă nici nu mai există) de la BBC ne încântă cu un proces argumentativ înfiorător de simplu şi… demn de desene animate. La întrebarea “Care este originea vieţii?”, Sam Neil, naratorul, ne răspunde suav: “viaţa a fost adusă pe pământ de pe alte planete”. Poate că acesta este un răspuns suficient de raţional pentru absurditatea religioasă a unor “oameni de ştiinţă”, care mai scriu şi nuvele SF pentru cenaclurile literare, dar eu, fiind o fire puţin mai sceptică, îmi rezerv dreptul de a căuta un răspuns mai serios. Extensia întrebării adânceşte nevoia răspunsului, nicidecum nu o anulează.

De altfel,  printre multele răspunsuri demne de un studiu serios de retorică, Dl. Richard Dawkins ne oferă o mostră de sinceritate atunci când răspunde întrebării “Ce anume credeţi dar nu puteţi dovedi?”:

“(…) I believe that all life, all intelligence, all creativity and all ‘design’ anywhere in the universe, is the direct or indirect product of Darwinian natural selection. (…)”

Chiar filosoful ateu Michael Ruse mărturiseşte că Noul Ateism al filosofilor dandy gen R. Dawkins, S. Harris şi Ch. Hitchens este “a bloody disaster”. Fiind aproape de cercul lor, ştie el ce spune.

Apropo, ştiaţi că s-a descoperit … veriga lipsă? În măsura în care nu mai atacă fondul iudeo-creştin ci trebuie să iniţieze un discurs constructiv, ateismul devine o sursă aproape inimaginabilă de imaginaţie haioasă. Meta-naraţiunea ateist-evoluţionistă pare a fi scenariul unui film SF de mâna a 4-a, produs în Albania. Priviţi  ultimul model de evoluţie umană, sezonul 2009. Mai mai că am crezut iniţial că e o caricatură a celor de la Academia Caţavencu. Eh, nu, evoluţionismul bate satira şi miştoul!

the new missing link

S-ar părea că există mult prea mult misticism în certitudinile “ştiinţifice” “aproape” complete. Mintea umană se simte obosită de proclamarea infatuată a şanselor pe care Dumnezeu le are pentru a “veni” întru existenţă sau inexistenţă. Dreptul de existenţă  al lui Dumnezeu Îi este refuzat în numele unei raţiuni violentate, afişate ostentativ pentru a acoperi agenda morală şi politică a propagandiştilor LGTB, socialişti, ecologişti, new-age.

Dacă pentru religioşii atei existenţa lui Dumnezeu este atât de profitabilă încât Îl caută chiar şi acolo unde nu Se onorează să se prezinte, adică în moaştele contrafăcute, minunile iluzorii, liderii mincinoşi dar buni oratori, etc., pentru ateii religioşi existenţa lui Dumnezeu este atât de neprofitabilă. Dumnezeu e musai redus la statutul de ficţiune ostracizată. De ce să ai mustrări de conştiinţă pentru orgii, divorţuri şi avorturi? De ce să ai un “Big Brother” cosmic care să te tragă de ureche când ai facut o prostie? Mai bine fără El, tocmai ca să permanentizezi prostia dar s-o numeşti “emancipare”. Este atât de deranjantă existenţa lui Dumnezeu!

Cunoaşterea “incorectă” politic şi filosofic este din ce în ce mai mutilată de industria intereselor academice şi cea a “drepturilor omului”, apărate secvenţial şi preferenţial. Dacă mai adaug la aceste garnituri ale ignoranţei şi teoriile conspiratiste (gen Codul lui Da Vinci, Zeitgeist, The God Who Wasn’t There, Pagan Jesus) ce pornesc de la “studiile” gnostice condimentate cu filosofiile orientale (junk food pentru oameni care au nevoie de o cultură/filosofie/religie instant, mixată vizual, dacă se poate, ca să fie mai uşor de înţeles), atunci îi înţeleg dorinţa şi dreptul lui Dumnezeu de a-şi alege interlocutorii.

Să-l ferească Dumnezeu pe ateu de răspunsul Său la aberaţiile şi injuriile aduse!

Însă, pe lângă un Dumnezeu viu, atât de frumos e să vezi un ateu înviat.. Dovada supremă de reverenţă şi mulţumire faţă de suferinţa tăcută a lui Dumnezeu!

%d bloggers like this: