Legitimarea şi delegitimarea discursului filosofic

Schiţă pentru o nouă perspectivă asupra istoriei filosofiei

Protagoniştii şcolii sociologice franceze de istorie a filosofiei greceşti antice, Jean Pierre Vernant şi Marcel Dettienne insistă asupra cadrului social în care s-a iniţiat gândirea filosofică la vechii greci, discutând asupra trecerii de la cuvântul magico-religios, cuvânt oracular, al revelaţiei, organic legat de forma societală a regalităţii, la cuvântul dialog al cetăţii democratice. În acest proces de laicizare, cuvântul nu mai este inclus într-o reţea de valori simbolice ca o forţă, o realitate dinamică, ci îşi constituie lumea sa proprie, fiind acum o forţă ce acţionează spontan asupra celorlalţi. Logos-ul devine o realitate autonomă, supus unor legi proprii. Cunoaşterea acestor legi se dezvoltă în două direcţii:

1) logos – ca instrument al relaţiilor sociale, explorat de Retorică şi Sofistică ce făuresc tehnici de persuasiune;

2) logos – ca mijloc de cunoaştere a realului, expresie a reflecţiei filosofice.

Filosofii şi-au asumat cu aroganţă cea de a doua opţiune, misiunea lor fiind aceea de a institui reflecţia lor ca un mijloc de cunoaştere a realului. Visurile naive ale presocraticilor sunt simetrice cu cele ale fondatorilor filosofiei moderne: posibilitatea cunoaşterii a ceea ce există. Aceasta este etapa de legitimare a discursului filosofic în faţa celui religios, faţă de care s-a simţit mereu frustrat. Parmenide, întemeietor şi reprezentant de seamă al gândirii metafizice europene, nu admite şi nu recunoaşte decât autenticitatea transpunerii logice, raţionale a lumii. Întreaga reflecţie parmenidiană asupra limbajului ca mijloc de cunoaştere a realului se dezvoltă în jurul verbului “a fi”. Astfel, filosofia parmenidiană pare a fi fascinată de substantivizarea lui “a fi”, adică Fiinţa: întrucât se exprimă într-un cuvânt, Fiinţa are o semnificaţie unică, ireductibilă. Gândirea abstractă, întemeiată de principiul identităţii abstracte, descoperit de Parmenide, acţionează ca un “destin” care este mai presus de oameni şi chiar de zei. Filosoful, supus regimului Cetăţii şi exigenţelor publice, este constrâns să părăsească tărâmul revelaţiei, al cuvântului magico-religios, adevărul său supunându-se confruntării, cuvântului dialog:

Aletheia lui Parmenide este totodată primul „adevăr” grec care se deschide confruntării cu caracter raţional. Este prima schiţare a unui adevăr obiectiv, a unui adevăr care se instituie în şi prin dialog (Dettienne, Marcel, Stăpânitorii de adevăr în Grecia antică, Ed. Symposion, Bucureşti, 1996, p. 225).

Dialogul, necesitatea confruntării, dezvoltă spiritul analitic ce se transpune şi se exprimă fidel într-un sistem. Tocmai iniţierea de către Aristotel a ştiinţei universale a lui to on (a fi), a ceea ce este, sub greutatea valenţelor multiple ce le comportă, se închide într-un proiect sistematic. Aceasta este o lege de necontestat a discursului raţional: de-limitarea se dovedeşte a fi limitată, deschiderea se închide la rându-i! Orice pharmakon (leac) este şi otravă! Încercarea discursurilor raţionale de a „absorbi” realitatea într-un sistem se va prăbuşi în certuri, contradicţii, retractări, într-o întreagă istorie a afirmaţiilor şi negaţiilor acestora. Dialogul „democratic” asupra adevărului produce o pluralitate a logos-iilor definiţi tocmai ca unică structură raţională a realităţii.

Emfaticul discurs asupra realităţii se sfârşeşte într-o chinuitoare prinsoare a scepticismului. Logos-ul de factură filosofică este nevoit să îşi recunoască neputinţa de a fi un mijloc de cunoaştere a realului, fiind însă un extraordinar instrument de manipulare, panaceu al retoricii şi al sofisticii. Oare nu cumva filosofia greacă antică se sfârşeşte în scepticismul zămislit din neputinţa cuvântărilor umane asupra fiinţei şi în sectele filosofico-religioase ale revelaţiei şi mântuirii din această lume printr-un eon sau printr-un întemeietor uman al unui itinerariu soteriologic (neoplatonism, neo…)?

Dar oare nu cumva aceasta este şi situaţia actuală a discursului de factură filosofică? Colapsul sensului obiectivist, refuzul transcendenţei şi supremaţia scriiturii se dovedesc a fi o veritabilă delegitimare a discursului filosofic constructivist şi a naraţiunilor “absolutiste”. Acestea sunt acum înlocuite cu demenţa, idolatria şi performativitatea discursurilor. Iată noua legitimare, cea a sofisticii postmoderne! Pierzându-se consistenţa unei referinţe, a realului cognoscibil, acum doar politica semnelor, a reclamelor şi filmelor dau existenţă unei lumi ce s-a topit în mediul – vitraliul – limbajului. Prăbuşirea utopiilor şi a filosofiei de factură iluministă fac posibilă victoria spectacolului mediatic, a încercărilor de resuscitare a semnificaţiei şi demnităţii umane prin metadiscursurile persuasiunii interpretative ale noilor demiurgi ai realităţii, ale industriilor imaginarului şi a economiei bunurilor simbolice.

Să fie istoria filosofiei europene o mare paranteză încadrată de o sofistică antică şi una post-modernă?

  3 comments for “Legitimarea şi delegitimarea discursului filosofic

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: