Category: Movies

Fascinaţii copilăreşti, dar nu numai…

Într-o oră de Cultură Civică, le-am oferit copiilor oportunitatea de a răspunde la întrebarea Ce aţi face dacă, printr-o greşeală a poştaşului, aţi primi o scrisoare care nu vă este adresată? Reacţiile umane manifestate în acest episod nu fac decât să zugrăvească emoţii şi temeri vechi de când lumea.

Majoritatea băieţilor, în căutarea unui statut viril de cutezant, au  răspuns cu nonşalanţă că mai întâi ar deschide plicul cu pricina, hotărând apoi dacă să-l returneze sau nu poştaşului. Fetele, vrând parcă să şteargă ruşinea curiozităţii fatale a Evei, mi-au răspuns cuminte că nu se cade a deschide o scrisoare care nu le-ar fi adresată. Progenituri ale lui Adam guralive, pline de iniţiative şi succesoare ale Evei cuprinse de sfială – ciudată răsturnare a istoriei!

Prins în vârtejul exerciţiului pedagogic de a asculta mărturisirile elevilor despre eşecurile şi victoriile în faţa tentaţiilor, m-am descoperit înfruptându-mă cu nesaţ din aceeaşi curiozitate ilicită. Interesant capriciu, onorat cu multă “onestitate profesională”! Fiind profesor, dar mai ales datorită faptului că am fost un copil destul  de curios şi independent, aveam expertiza necesară pentru “a îndrepta” erorile din civismul elevilor mei.

Mirajul cunoaşterii este vehiculul care te poate purta foarte uşor de la bucurii îmbietoare la regrete sfâşietoare. Priviţi următorul film şi spuneţi-mi dacă nu are dreptate cel care detaliază procesualitatea: “fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14-15). Aici vorbesc de fascinaţia degenerativă în ceea ce se numeşte păcat, căderea într-o vinovăţie dată de cunoaşterea unor legi (religioase, morale, civile), patimă, viciu. Nicidecum nu mă refer la acea atitudine împotriva conformismului tâmp sau la disidenţa care poate fi cu adevărat progresistă atunci când se manifestă într-un mediu ostracizant, plat, aşa cum este ea magistral ilustrată de Richard Bach în Pescăruşul Livingstone. Filmuleţul nu are nicio conotaţie religioasă, dar exprimă cât se poate de clar drumul martirajului vieţii în numele şi pentru împlinirea poftei de cunoaştere.

Întreaga istorie umană se constituie ca o  topografie a teritoriilor interzise dar mereu râvnite şi descoperite. În paradisul “aproape perfect”, cunoaşterea binelui şi a răului era un păcat, pe care Adam şi Eva l-au regretat a posteriori inutil.

Fascinaţia a priori este întodeauna primordială, suverană, interdicţia fiind blamată în acel moment ca fiind retrogradă, sufocantă pentru o personalitate “puternică”. După consumarea păcatului, doar gnosticii pot vorbi de felix culpa, de căderea fericită şi “înălţarea” pe care o aduce ea. A posteriori, motivaţia interdicţiei este înţeleasă şi este regretat mirajul fructului interzis. Dar în imperiul deschis nu mai găseşti vlagă să domneşti! O frumoasă introducere în temă o găsiţi în captivanta carte The sin of knowledge. Ancient themes and modern variations (2000), scrisă de Theodore Ziolkowski.

S-ar părea că modernii ne-au învăţat că păcatul de ieri (evadarea din cuminţenia cunoaşterii în limitele dogmei) este virtutea de azi (dorinţa nestăvilită de a accede democratic la pomul cunoaşterii). Dacă însă dăm la o parte spuma de cunoaştere tehnico-medicală care ne diferenţiază de “primitivi”, poate că vom rămâne consternaţi când ne vom descoperi ignoranţa, profesionist asezonată cu proiecţii mentale şi sloganuri ale gândirii pozitive. Singura cale de a evita dezacordul, inevitabil într-o lume suprapopulată de “dumnezei”, este minciuna, prefăcătoria. Meditaţiile cotidiene pe marginea acestui subiect converg cu observaţiile lui Ralph Keyes din The post-truth era. Dishonesty and deception in contemporary life (2004).

Cele două cărţi sunt sugestive pentru a lumina tenebrele care ne duc de la păcatul cunoaşterii la era minciunii şi a decepţiilor sclipitoare, nădăjduind a învăţa a priori ceva pe care să nu-l regretăm a posteriori.

Despre tăcere (1.Tăcerea îşi are vremea ei)

Mă aşez, de multe ori, la masa pustie (dar publică) de la televizor, uitându-mă cum aceasta găzduieşte umbrele robuste ale palavragiului, ale şarlatanului sau demagogului. Altădată deschid o carte sau navighez pe un site: simt cum vanităţile veghează suveran la căpătâiul decenţei suferinde, vinovăţiile sunt aruncate dintr-o parte în alta iar explicaţiile sunt sugrumate în raţionalităţi aparente. Îmi aduc aminte însă că, de multe ori, de foarte multe ori, în cuvântul celuilalt îmi regăsesc carenţele, ideile naufragiate, visele spulberate.

Sunt însă momente când cuvintele nu sunt aruncate ci dăruite şi, fără a cădea în teatrul ipocriziei, sunt atent modelate după chipul celui căruia îi sunt adresate. Există şi momente când sunt rostite adevărate binecuvântări, irumperi de frumuseţe şi dăruire altruistă care au darul de a sparge cercul cauzalităţii egocentrice, în al cărui prizonierat ne complacem. Simt cum astfel de cuvinte eliberează şi întăresc până şi sufletele chircite şi suferinde. Se merită să trăieşti numai pentru a auzi  sau a face un compliment sincer, o cerere de iertare, o declaraţie de dragoste pasionantă, o urare de bine adresată chiar şi cuiva pe care nu-l cunoşti şi de la care nu poţi aştepta “rezonabilul” feed-back. În astfel de cuvinte ne pierdem privirile, le reclamăm, le dorim…

Tocmai de aceea, câteodată simt nevoia de exorcizare a cuvintelor inutile, aruncate celorlalţi ca nişte mărunţişuri de atenţie sau ca nişte comori prea puţin preţuite la adevărata lor valoare. Este istovitor de obositor să fiu suveran al cuvintelor mele!

În astfel de momente trec prin carantina tăcerii. Atunci când învăţ ceva din tăcere, ea mă vindecă de patologiile cuvântărilor şi, paradoxal, îmi redescoperă valoarea cuvântului.

Ironic poate, dar ca şi contemporani hiperdezvoltaţi trebuie să recunoaştem că încă de acum 2000 de ani grecii şi scriitorii biblici ne-au avertizat asupra dualităţii cuvântului, sabia cu două tăişuri. Logos pharmakon – cuvântul poate fi leac, dar şi otravă!

În exerciţiul pedagogiei tăcerii, mă pot ajuta de instrumentele vizuale şi de exemplele câteodată duse la extrem. Un astfel de exemplu este filmul documentar Into great silence (2005).

Filmul se poate constitui drept un contraexemplu la modelul hollywoodian al propagandei excesului, a opulenţei şi a locvacităţii superioare (câte patologii ale “predicării” găsim importate prin comunităţile eclesiale din România!). Recunosc că nu pot adopta stilul de viaţă prezentat în film, îmi înţeleg condiţionările istorico-socio-culturale. Acest film este oferit doar ca un moment de meditaţie care să ne ajute în găsirea acelei legi atât de naturale pe care o prezintă Eclesiastul în cartea sa:

Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru sub ceruri îşi are ceasul lui. (…) tăcerea îşi are vremea ei şi vorbirea îşi are vremea ei. (Eclesiastul 3:1, 7b)

Mituri răsturnate

Navigând printre diversele curente şi direcţii de cercetare ştiinţifică, de multe ori am avut impresia că orice formă “savantă” de studiere a istoriei şi morfologiei religiilor mă va obliga să adopt o poziţie din ce în ce mai relativistă, că voi pierde fărâmele de credinţă în oceanul de mecanisme explicative de care se va îndrăgosti orgoliul meu intelectual. Inhibat de sofisticările academice ale celor creditaţi ca fiind autorităţi incontestabile, credeam că o cercetare mai serioasă a istoriei religiilor mă va îndepărta de orizontul credinţei.

Nu am ajuns la statura unui cercetător capabil de un travaliu intelectual savant, erudit şi aproape autosuficient, dar am început să “întind o mână în afara” credinţei mele (ca să folosesc o expresie din vocabularul consilierii psihanalitice). Lectura mai bogată mi-a oferit prilejul dărâmării unor prejudecăţi şi mitologii, pe care le consideram ştiinţifice, indubitabile şi de care îmi era frică, ezitând să le supun cercetării (până şi industria cunoaşterii ştiinţifice poate fi cauzatoare de mitologii, supertiţii şi prejudicii ale onestităţii).

În Căderea în ritual, I. Ţon surprinde inconsecvenţele ştiinţifice şi primejdiile interpretării ideologice a istoriei religiilor, aşa cum a făcut-o pozitivismul evoluţionist la cumpăna secolelor XIX-XX. În analiza sa, cercetătorul român porneşte de la

– iluminismul lui David Hume (The Natural History of Religion – 1757), al lui Charles de Brosses (Du culte des dieux fetiches, ou, Parallele de l’ancienne religion de l’ Egypte avec la religion actuelle de Nigritie – 1760) şi al lui Benjamin Constant (De la religion consideree dans sa source, ses formes et ses developments – 1824),

– trecând prin pozitivismul lui Auguste Comte (The positive philosophy – 1855),

– evoluţionismul etnocentrist al teoriei animismului primordial al lui Edward Burnett Tylor (Primitive Cultures: Research into Development of Mythology, Philosophy, Religion, Art and Custom – 1871), J. G. Frazer (The golden bough – 1890) şi Lucien Levy-Bruhl (Mental Functions in Primitive Societies – 1910, Primitive Mentality – 1922, The Soul of the Primitive – 1927, The Supernatural and the Nature of the Primitive Mind – 1931, Primitive Mythology – 1935, The Mystic Experience and Primitive Symbolism – 1938) (ca să nu-i mai pomenim şi pe Max Muller – Lectures on the Origin and Growth of Religion as Illustrated by the Religions of India – 1878, colegul lui Tylor de la Oxford şi Herbert Spencer – Principles of Sociology – 1877) şi

– ajunge la demenţa hermeneutică psihanalitică a lui Sigmund Freud (Totem and Taboo – 1913).

În concepţia acestora religia este o formă de evoluţie a conştiinţei omeneşti de la superstiţiile şi divinizările actelor naturii (animism), trecând apoi prin politeism şi monoteism, urmând a ne elibera conştiinţa de rămăşiţele preştiinţifice, mitologice şi religioase. Pentru Freud, mecanismul adoraţiei religioase vine dintr-o interzicere a consumării totemice a tatălui primordial, ucis ca efect al complexului oedipian.

Istoria ulterioară ne-a demonstrat că “dulceaţa” teoriilor antropologiei evoluţioniste şi psihanalitice otrăveşte irecuperabil decenţa şi rigurozitatea cercetării empirice, oferind însă premise psudoştiinţifice pentru aroganţe rasiste, religioase şi culturale, ceea ce acum este condamnat tocmai de către urmaşii acestor teorii (multiculturaliştii politically correctness).

În amalgamul superficialităţilor docte ale pozitivismului, la modă atunci, este foarte interesant ce spune Sir Flinders Petrie, “părintele” egiptologiei moderne:

Were the conception of a god only an evolution from such spirit worship, we should find the worship of many gods preceding the worship of one god…. What we actually find is the contrary to this, monotheism is the first stage traceable in theology … (Petrie, Flinders, The Religion of Ancient Egypt, Constable, London,1908, p. 3-4).

Cam în acelaşi context academic, iată ce scria Stephen Langdon, cercetător de seamă al culturii antice asiriene:

I may fail to carry conviction in concluding that both in Sumerian and Semitic religions, monotheism preceded polytheism…. The evidence and reasons for this conclusion, so contrary to accepted and current views, have been set down with care and with the perception of adverse criticism. It is, I trust, the conclusion of knowledge and not of audacious preconception.

In my opinion the history of the oldest civilization of man is a rapid decline from monotheism to extreme polytheism and widespread belief in evil spirits. It is in a very true sense the history of the fall of man (Langdon, Stephen H., Semitic Mythology, Mythology of All Races, Vol. V, Archaeol. Instit. Amer., 1931, p. xviii, sublinierile îmi aparţin).

Determinismul biologic,  cel sociologic  şi cel cultural, de factură pozitivistă, devin periculoase când ajung la viziunea autosuficientă a închiderii unei societăţi în limitele trasate de antropologi. Aceste explicaţii reducţioniste sunt răsturnate de funcţionalismul britanic, grupat în jurul studiilor inovatoare ale lui Bronislaw Malinowski  (Argonauts of the Western Pacific – 1922). Antropologul britanic are admiraţia pentru observaţia participantă („observarea ştiinţifică a societăţilor“), demersul contextual şi perceperea culturii ca un ansamblu organic care trebuie cercetat în armonia sa. El descoperă structura raţională a “primitivilor”, tasând terenul pentru o viitoare recuperare a originilor religioase a umanităţii, fără să cadă în capcana teoretizării brute şi superficiale, aşa cum au făcut ceilalţi cercetători “albi” cu privire la “primitivi”.

A început astfel să fie luată în seamă posibilitatea dovedirii ştiinţifice a primordialităţii monotesimului: multe studii de etnologie şi antropologie dinamică pot sprijini ideea că la început a fost monoteismul, iar politeismul este o decădere de la credinţa într-un singur Dumnezeu al cerului şi al pământului.

Studiile lui A. W. Howitt (The native tribes of South-East Australia – 1904), Andrew Lang (The making of religion – 1909), Wilhelm Schmidt (Primitive revelation – 1939, The origin and grouth of religion, facts and theories – 1931) şi Don Richardson (Eternity in their hearts – 1981) ne oferă suficiente exemple pentru a recunoaşte primordialitatea monoteismului şi, în multe cazuri, asocierea religiei cu legea morală şi apoi involuţia degenerativă, răvăşitoare în sfera religioasă şi morală, ajungându-se, ca un efect al acestei involuţii, la magie. Atenţie, vorbim de monoteism şi structuri mentale mesianice descoperite la popoare care le manifestau înainte de contactul cu europenii creştini:

– poporul santal din India (Hembrom, T. The Santals, Anthropological-Theological Reflections on Santali & Biblical Creation Traditions. 1st ed. Calcutta: Punthi Pustak, 1996, citat în Domenic Marbaniang, Epistemics of Divine Reality: Argument for Rational Fideism, PhD Thesis, p. 97, 101),

– tribul Mbaka din Africa centrală,

– triburile kareni, kacini şi lahu din Birmania,

– incaşii lui Paciacuti,

– triburile Australiei de sud-est, etc (pentru exemplificare, pe lângă operele citate mai sus, mai puteţi găsi AICI câteva referinţe bibliografice).

Pentru exemplificarea efortului acestor antropologi şi etnologi de a cuprinde natura religioasă a oamenilor “neinfectaţi” de sindromul religiei comercializate, vă recomand Baraka (1992). Baraka (binecuvântat) este un film ce desfăşoară secvenţe vizuale de spiritualitate într-o manieră cât se poate de explicit new-age. Surprinde regia colajului de imagini ce se preling simetric cu intonaţiile Lisei Gerrard pe o muzică eterică, creând senzaţia detaşării de animalitatea urbană, frustrantă şi nebună a civilizaţiei (din filmografia aceluiaşi regizor, Ron Fricke, mai puteţi viziona Chronos, un poem audio-video despre timp, eternitate şi efemeritate).

In debt we trust!

Pe lângă multitudinea de documentare “paranoice” şi “conspirative” pe care le-am văzut pe piaţă, am găsit unul care ţine de simplul şi banalul bun simţ.

In Debt we trust cuprinde, în cheie ironică, chintesenţa “libertăţii” maselor, atât de “bine educate” încât fac confuzia grosolană între libertate şi puterea de cumpărare. Explicând grosso modo cauzalităţile economice care ne pot determina până şi finalităţile sentimentale şi cele filosofico-religioase (doar scriitorii şi regizorii de succes ştiu câte drame s-au născut din amoruri “nesustenabile”…), supuneam dezbaterii elevilor mei ipoteza îndatorării şi a întregului efort “trudnic”, obsesivo-repetitiv al oamenilor dintr-o societate doar pentru a oferi soţiilor de bancheri cele mai pretenţioase şi eficiente metode de reducere a straturilor de celulită, depuse din cauza îmbuibării şi a sentimentului de “prea bine”. Trecând peste ironiile stângiste pe care le comportă fauna financiaro-politico-managerială, cred că ideea de bază enunţată se susţine.

Ceea ce găsesc grav este gratuitatea şi succesul seducţiei dulceţei care se transformă în pelin, adică tembelizarea/”prelucrarea” pe bandă rulantă a celor care sunt ameţiţi de oferta unei vieţi cheltuitoare fără a depune prea multă muncă. Cohortele de îngeri finanţişti şoptesc atât de suav ca să-ţi promită paradisul în schimbul unei semnături care te condamnă iadului dobânzilor. Nu ne spun mai nimic despre vremea plăţii care te găseşte şi doboară chiar şi din cel de al noulea cer consumist.

In debt we trust

Schimbul de statut între prinţ şi cerşetor este, de cele mai multe ori, unidirecţional şi îl putem declanşa fiecare, dragi domni/doamne/domnişoare “shopaholice”! Necenzurarea dorinţelor are drept finalitate inaniţia unui orgoliu obez, prilej de jubilări ale creditorilor. Tocmai de aceea, pentru o mai bună chibzuinţă, vă recomand şi lectura capitolului 22 din Proverbele lui Solomon.

Poveşti care se uită – The Soviet Story

Cred cu tărie că cea mai crudă moarte este cea a uitării. Iar epoca inflaţiei comunicaţionale ne predispune parcă, paradoxal, către uitare (mare dreptate avea Platon în Phaidros!). Asemenea paradoxului din legenda lui Buridan (un măgar aşezat la egală distanţă de două căpiţe de fân, va muri de inaniţie din cauza indeciziei),  multa revărsare a bogăţiei de informaţie ne predispune ignoranţei şi amputării senzorial-emoţionale.

Sute de ani popoarele Europei s-au luptat pentru libertate: era o ideea măreaţă şi un imbold demn de apărat chiar şi cu preţul vieţii.  S-ar părea însă că în ultima vreme suntem în stare să ne vindem libertatea pentru ceea ce azi a ajuns valoarea supremă: securitatea/confortul (quality of life philosophy). Parcă tot mai mulţi lepădăm, fără nicio pudoare, idealurile umanităţii pentru a ne bălăci în lascivitatea imediată (sau/şi mediatică).

Tocmai din motivele enumerate mai sus, aş dori să vă invit la un exerciţiu de conştiinţă: vizionarea filmului documentar The Soviet Story. Invitaţia la acest exerciţiu de conştiinţă se adresează cu precădere:

– “tineretului social-democrat” şi/sau “rebelilor dandy” care fac bravura mondenă de a purta tricouri cu Che Guevara, Lenin sau cu însemnele comunismului (nu poate fi scuzată indecenţa figuraţiilor epatante cu simboluri ale terorii care au răvăşit milioane de vieţi);

– celor care suferă de amnezie tocmai în amintirile lor şi mai cred melancolic în (cum spunea tov. Iliescu) “idealurile comunismului” (Geoană & Comp. par a fi noile păpuşi “babushka” ieşite din cloceala unui astfel de “comunism cu faţă umană”);

– filfizonilor neopaşoptişti socialişti care se joacă cu ideile de egalitate pe spezele părinţilor lor capitalişti (asemenea unui Marx burghez, care în viaţa lui nu a intrat într-o fabrică, dar care s-a erijat pompos în “filosoful proletariatului” – vezi capitolul despre Marx din Intelectualii de Paul Johnson);

– tinerilor “dezamăgiţi” în iubiri adolescentine, celor care “au pierdut sensul vieţii” prin îndoparea cu împuşcăturile sau chitările zgomotoase ale eroilor afişaţi în camera lor. Uitându-se peste “balustrada istoriei”, poate că vor descoperi adevărata valoare a cuvintelor şi a suferinţei umane, incomparabilă cu poetica gonflabilă nihilisto-nocturnă a formaţiilor rock.

The Soviet Story

Filmul se constituie drept o pedagogie vizuală, terifiantă pe alocuri, dar absolut necesară pentru a conştientiza hidoşenia unei filosofii care a sedus Europa secolului trecut. Tuturor celor atraşi de mirajele egalitarismului utopic comunist sau, în varianta “soft”, a socialismului, condensarea istoriei în acest documentar poate că le va tempera jocul distructiv al ingineriilor sociale şi al intervenţionismului în structurile societăţii.

Una dintre calităţile remarcabile ale acestui film este oferită de profesionalismul istoricilor intervievaţi. Printre victime, dizidenţi şi fosti activişti comunişti, alături de Natalia Lebedeva, mai sunt intervievaţi şi istorici ca Nicholas Werth (autorul Cărţii negre a comunismului), profesorii Norman Davies şi George Watson de la Cambridge University,  Fr. Thom de la Sorbona şi Pierre Rigolout de la Institutul de Istorie Socială din Paris.

Prefaţând vizionarea, vă citez câteva pasaje care mi s-au părut edificatoare:

  • Înfiinţaţi cel puţin o sută de Gulag-uri! Executaţi ostaticii! Faceţi-o astfel încât populaţia, pe sute de mile împrejur, să vadă şi să se cutremure! (Lenin).
  • Este semnificativ faptul că ambele sisteme (cel nazist şi cel comunist, n. m.) nu acceptau natura umană aşa cum este ea. Luptau contra naturii umane. Acestea sunt rădăcinile totalitarismului. Sunt evidente în ambele ideologii. Nazismul este o ideologie bazată pe o biologie contrafăcută iar comunismul este o ideologie bazată pe o sociologie contrafăcută. Dar ambele ideologii pretind a avea baze ştiinţifice (Fr. Thom).
  • Eu cred că puţini ştiu că doar socialiştii poartă vina genocidelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Este un lucru puţin cunoscut şi pare şocant. Aşa ceva nu se învaţă la clasă, nici măcar în universităţi, iar reacţiile sunt, pur şi simplu, surprinzătoare (George Watson).
  • Rasele şi clasele sociale care sunt prea slabe ca să se adapteze la noile condiţii de viaţă, trebuie eliminate!… Acestea trebuie să piară în holocaustul revoluţionar (Karl Marx).
  • De la Marx a început totul. El a fost creatorul genocidului politic modern. Chiar nu cunosc un alt gânditor al Europei moderne care înainte de Marx şi Engels să fi publicat ceva despre exterminarea rasială (George Watson)
  • … Oratorul a spus în cuvântarea sa că Lenin a fost cel mai mare om, depăşit doar de Hitler şi că diferenţa dintre comunism şi doctrina lui Hitler era neînsemnată (Dr. Goebbels, citat în New York Times în 1924, despre cuvântarea lui A. Hitler la înfiinţarea Partidului Muncitoresc Naţional Socialist din Germania).
  • Trebuie ştiut că sunt unele persoane care nu sunt folositoare în lume. Persoane care, mai mult, genereazã probleme. Să-i punem undeva şi să le spunem: “- Dle, sau dnă, sunteţi atât de amabil(ă) să vă justificaţi existenţa?” “- Dacă nu vă puteţi justifica existenţa, dacă nu împingeţi societatea mai departe, dacă nu produceţi mai mult decât consumaţi, preferabil mult mai mult, atunci nu puteţi face parte din organizarea acestei societăţi şi nu vedem ce motiv am mai avea să vă menţinem în viaţă.” (George Bernard Shaw)
  • Fac apel la chimişti să descopere un gaz uman, care să ucidă instantaneu şi fără durere. Să fie mortal, dar să fie uman, nu crud. (G. B. Shaw, februarie 1934)
  • Stalin se scălda în sânge. Am văzut condamnările la moarte, pe care el le semna în pachete. Împreunã cu Molotov, Voroşilov, Kaganovici, Jdanov. Era cvintetul cel mai activ. Molotov schimba mereu sentinţele: înlocuia “10 ani detenţie” cu “Execuţie”. La grãmadă! (Mihail Gorbaciov)
  • Drept rezultat, între 1937 şi 1941, au fost ucişi 11 milioane de oameni. 11 milioane! Vă puteţi imagina un asemenea nivel de represalii împotriva propriului lor popor? Cred că nicăieri în lume, cu siguranţă nu în Europa, nu s-a mai văzut un asemenea nivel al asasinatelor, nici ca număr, nici ca justificare (Natalia Lebedeva).
  • “Munca te eliberează” – lagăr nazist.
  • “Munca este o onoare”- lagăr sovietic.
%d bloggers like this: