Category: Books

Dincolo de rezoluții, către vecinătatea necunoscută

Prezența este inestimabil mai valoroasă decât productivitatea.

Pe vremuri conștiința pierderilor și căderilor de-a lungul unui an de zile era descărcată de vinovăție printr-o purificare ce oferea la pachet indulgențe pentru trecut și promisiuni ascetice pentru viitor. Istoria a consemnat trecerea de la festinul babilonian de 11 zile de la sfârșitul lunii martie (sărbătoarea Akitu care marca începerea sezonului agricol, deci a unui nou ciclu temporal/an, ocazie însă cu care se recita rugăciuni de protecție față de necunoscut) la cocoțarea lui Janus, zeul cu două fețe, una către trecut și alta către viitor, zeu al ușilor și al începuturilor, în startul calendarului roman (în jurul anului 153 i. Hr.). Uite așa am început noi să avem sărbătoarea de Anul Nou, cumpănind pierderile și câștigurile din desaga timpului trecut, sperând că necunoscutul din față nu ne este mai dușmănos ca cel ce tocmai stă să treacă pridvorul vieții noastre.

Ironia face ca omul recent, cel care și-a gâtuit existența prin filtrul scepticismului serios și matur, să moștenească un ritual ce pare a fi expresia fervorii religioase a unui ascetism protestant cât se poate de pietist. În studiul devenit clasic The New Year’s Resolution and Ascetic Protestantism (1951), sociologul Isidor Thorner merge pe urmele unui Max Weber și observă cum nopțile metodiștilor de reflecție, căință și fervență rugatorie pentru îndreptarea celor strâmbe (ceea ce autorul numește “protestantism ascetic”) se traduc cu timpul, prin forme de aculturare seculară, în ritualul rezoluțiilor de Anul Nou, importată de mai toată lumea de la națiunile anglo-saxone. Controlul emotiv protestant se păstrează, dar acum el este îmbrăcat sub forma cât se poate de laică a grijii de sine, promisiunile făcute lui Dumnezeu fiind acum adresate celui/celei mereu necumințit din oglindă. Două sondaje Gallup la distanță de 70 de ani răstoarnă perfect ierarhia valorilor pentru care oamenii fac juruințe și își îndreaptă privirile în noul an: în 1947 oamenii puneau controlul de sine pe primul loc al rezoluțiilor, lista de 10 dorințe fiind încheiată cu cea a pierderii de greutate. Dorința care era ultima în 1947 a devenit prima în lista priorităților din 2014.

diran-lyons-presence-to-absence-and-back-again-study-19-graphite

Presence to Absence and Back Again. Study 19 by Diran Lyons

Cum ar fi însă să ne gândim mai întâi la niște rezoluții inversate, ca și culegere a rămășițelor de priorități aspiraționale din anul trecut? Introspecția pare a fi o artă uitată în cazierul opresiv al trecutului religios, puritan. Dar oricât de mult am vrea să ne hrănim din optimismul viitorului, acesta își construiește consistența orizontului din învățăturile trecutului.

Anul 2017 va aduce tot mai multe lucruri care nu stau în puterea noastră și pe care le vom vedea rostogolindu-se furibund asupra noastră. Ceea ce însă putem schimba este pridvorul acelor ochi, minți, urechi și mâini care stau să le primească:

The object of a New Year is not that we should have a new year. It is that we should have a new soul and a new nose; new feet, a new backbone, new ears, and new eyes. Unless a particular man made New Year resolutions, he would make no resolutions. Unless a man starts afresh about things, he will certainly do nothing effective. (G. K. Chesterton : Chesterton Day by Day. The Wit and Wisdom of G. K. Chesterton, Inkling Books, 2002, p. 7)

Tocmai de aceea

  • Imaginează-ți cât de creativ poate fi viitorul trecut

Pe 20 ianuarie 1919 Virginia Woolf recomanda ca la început de an să luăm jurnalul zilelor din anul trecut și să ne imaginăm cum îl vom citi pe cel al anului care vine la o vârstă mutată un deceniu – două mai încolo.  Intrăm astfel într-un dialog cu un alter ego, dialog care ne poate face mai sensibili la cine suntem noi și cei din jurul nostru.

  • Fii mai prezent și împreună cu natura și ceilalți

În 1861 Henry David Thoreau scria în Walking despre ce disciplină plină de resurse pierde omul modern, încălecat pe tot felul de mijloace de transport. Plimbarea este o modalitate de re-conectare cu natura, de re-descoperire a unui vitalism îmblînzit de zidurile cetăților în care ne-am ascuns. Actul mobilității independente ne conectează cu o sălbăticie primordială, terapeutică pentru sedentarismul civilizațional. De fapt actul plimbării nu este doar un mers, ci are o conotație spirituală, este ca o purcedere la o cruciadă, ca și cum ar fi în căutarea unei țări mai bune, fiind capabili să renunțe la ancorele de plumb ale confortului și banalității.

  • Nu deveni un absent plin de ocupații

În Sau-Sau (Either/Or) Søren Kierkegaard ne sugerează de pe barca unui romantism existențial că trebuie să rezistăm parazitării faptului ridicol de a fi ocupați și în goană după obiective exterioare, care ne fac să fim absenți atât nouă înșine, cât și celorlalți.

The unhappy one is absent… It is only the person who is present to himself that is happy. (Søren Kierkegaard, Either/Or, Penguin Classic, p. 172)

  • Calea răspunsurilor trece prin poarta întrebărilor

Rainer Maria Rilke nu are nicio îndoială că trebuie să lăsăm îndoielile să își trăiască pasiunile în bătătura vieții noastre tocmai pentru a se scurge către ceva mai bun.

I beg you, to have patience with everything unresolved in your heart and to try to love the questions themselves as if they were locked rooms or books written in a very foreign language. Don’t search for the answers, which could not be given to you now, because you would not be able to live them. And the point is to live everything. Live the questions now. Perhaps then, someday far in the future, you will gradually, without even noticing it, live your way into the answer. (Rainer Maria Rilke, Letters to a Young Poet, Merchant Books, 2012, p. 17)

  • Caută  mai mult să gândești decât să știi

În aceeași linie ideatică se înscrie și Hannah Arendt când face recomandarea de a face diferența dintre adevăr și semnificație/înțeles, între cunoaștere și gândire, având permanent o neliniște vigilentă față de opiniile gata făcute dar împachetate cu “fapte”:

By posing the unanswerable questions of meaning, men establish themselves as question-asking beings. Behind all the cognitive questions for which men find answers, there lurk the unanswerable ones that seem entirely idle and have always been denounced as such. It is more than likely that men, if they were ever to lose the appetite for meaning we call thinking and cease to ask unanswerable questions, would lose not only the ability to produce those thought-things that we call works of art but also the capacity to ask all the answerable questions upon which every civilization is founded… While our thirst for knowledge may be unquenchable because of the immensity of the unknown, the activity itself leaves behind a growing treasure of knowledge that is retained and kept in store by every civilization as part and parcel of its world. The loss of this accumulation and of the technical expertise required to conserve and increase it inevitably spells the end of this particular world. (Hannah Arendt, The Life of the Mind, Mariner Books, 1981, p. 62)

Interesant este că toate aceste sfaturi care ne îndeamnă să ne dezlipim de banalitatea confortului, a ritmului mecanic, autist și fără de sensibilitate în care ne irosim zilele și anii, converg către  sfatul unuia care a trăit, simțit, imaginat și iubit o realitate cu totul diferită de cea pe care o contestă (și) rebelii part-time recenți. Rugăciunea lui este însă mai ales pentru cei care s-au mulțumit să netezească cuminte un har care poate fi însă nu doar irosit ci și reînnoit și înmulțit:

Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu. Căci El zice: „La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:1-2)

A doua venire – imnuri seculare

And what rough beast, its hour come round at last,

 Slouches towards Bethlehem to be born?

(The Second Coming by William Butler Yeats)

Zbaterile ochiului electric 

Capriciile consumiste de sezon dintr-o parte a lume sunt condimentate cu momente de mahmureală emoțională a retinei obosite de ororile din cealaltă parte a lumii. Coșul de supermarket lăsat de izbeliște într-o parcare americană rezonează arogant cu fiarele unor mașini răblăgite ce participă la fuga celor fără de speranță printre ruinile Alepului. De altfel monstruozitatea umană consumată virtual în jocurile tinerilor occidentali se întipărește ”live” în nervii, pielea și plânsul muribunzilor din Siria și de aiurea.

Alepul este nu doar semnătura de eșec al lui Obama pe certificatul primirii premiului Nobel pentru Pace ci și rana sângerândă a umanității care l-ar face pe Fukuiama să revină asupra tezei sale cu privire la sfârșitul istoriei. Istoria se termină atunci când subiectul ei capitulează în fața fântânei sale genetice nocive, pe care nici o utopie educațională sau trans-umanistă nu o poate schimba. Oriunde și oricând virusul Cain-ului din noi ne pândește în a-i potența violența fratricidă. Și asta pentru că mai întâi am fost contaminați de virusul violenței deicide.

Atunci când oroarea de acolo devine cea de aici, pleoapele groaie de muncă și distracție occidentală se deschid spre uimire și frică. Anul 2016 a fost o prelingere mai alertă a ororilor din 2015. Învălmășeala de ”breaking- news” ce înroșesc  nu doar ecranele ci și străzile lumii a concurat cu blitzurile mondenităților din care se hrănesc visele terapeutice ale consumatorilor care rezistă tentației tot mai răspândite de a evada în realitatea psihotropilor. Peste 700 de morți din supra-doze în primele 11 luni ale 2016 în BC – Canada (cu o populație ceva mai mare decât cea a Bucureștiului) s-au transformat într-un cor macabru ce însoțește vocea altor milioane de suflete rupte de casa trupurilor lor – avorturi, crime, boli, războaie. Lumea devine tot mai irespirabilă iar ca părinte care se uită cu amândoi ochii la ce-i în jur, parcă te apucă o durere în piept văzând ce valuri de orori îi așteaptă pe prunci în anii ce vin.

Re-nașterea mutantă

Anul 2016 ne-a adus o cantitate sporită de valuri migratorii ce au spulberat fragilități ale bunăvoinței și speranței în umanitate, serenități abrutizate, minciuni arogante, istericale și pași forțați de înregimentare în garnizoanele fricii. Omul recent tot încearcă să refuze evidența, să proiecteze vinovății convenabile, să modifice limbajul ororilor în speranța că ele își vor pierde referentul ontologic. Se auto-încapsulează în false penitențe la fel de mult cum își pune mâinile asupra țapilor ispășitori ritualici, sperând că totul nu e decât un accident al combinațiilor chimice din creierul unora, un efect al încălzirii globale sau al inegalității socio-economice, de gen, mărime la papuc sau culoare la lenjerie, un capriciu al divinității ce nu are nicio șansă să existe, etc.  Mirarea este că toată această capacitate uimitoare de auto-decepție este neputincioasă în fața unei realități ce rupe hulpav cu dinți de fier din corpul plăpând a ceea ce a mai rămas din optimism și naivitate.

Omul secular, trăind la umbra unui ciudat mix de consumerism benevol și utopii marxiste activiste, s-a trezit vorbind tot mai mult despre apocalipsă, teamă și spaimă metafizică.

O ilustrare a acestei temeri apocaliptice este și persistența cu care a fost menționat în social-media anului 2016 un poem scris de William Butler Yeats în promixitatea temporală a primului război mondial.

Turning and turning in the widening gyre
The falcon cannot hear the falconer;
Things fall apart; the center cannot hold;
Mere anarchy is loosed upon the world,
The blood-dimmed tide is loosed, and everywhere
The ceremony of innocence is drowned;
The best lack all conviction, while the worst
Are full of passionate intensity.

Surely some revelation is at hand;
Surely the Second Coming is at hand.
The Second Coming! Hardly are those words out
When a vast image out of Spiritus Mundi
Troubles my sight: somewhere in sands of the desert
A shape with lion body and the head of a man,
A gaze blank and pitiless as the sun,
Is moving its slow thighs, while all about it
Reel shadows of the indignant desert birds.
The darkness drops again; but now I know
That twenty centuries of stony sleep
Were vexed to nightmare by a rocking cradle,
And what rough beast, its hour come round at last,
Slouches towards Bethlehem to be born?

(William Butler Yeats, The Second Coming, Ianuarie 1919)

Vortexul istoriei ne aduce la un punct în care lumea a plecat acum 2000 de ani (primul vers este despre spirala/vortexul – gyre – care ne duce la ultimele 2 verse, cele ale unei re-nașteri mutante la Betleem – a unui Mesia mutant, răsturnat – Anticristul: And what rough beast, its hour come round at last, Slouches towards Bethlehem to be born?). Pentru că creația nu mai aude pe Creator (The falcon cannot hear the falconer) lumea și-a pierdut centrul (the center cannot hold) și anarhia se așterne peste fața zbârcită a lumii (mere anarchy is loosed upon the world). Lipsa convingerilor  face posibilă tocmai violența celor mai rele convingeri (The best lack all conviction, while the worst/ Are full of passionate intensity.), premoniție a vortexului valoric al relativismului și nihilismului postmodern, glorificat în universități, media și cultură, care împinge astfel tinerii în brațele a tot felul de extremisme militante. Peste liniștea de mormânt de 20 de secole se ridică umbra unei bestii care caută să se nască, ca imitare mesianica, la Betleem (The darkness drops again; but now I know/That twenty centuries of stony sleep/Were vexed to nightmare by a rocking cradle,/And what rough beast, its hour come round at last,/Slouches towards Bethlehem to be born?).

Nașterea Domnului la Betleem în contextul unui ucigaș maniacal ca Irod vorbește de la sine că până și Dumnezeu începe cu lucrurile vulnerabile, plăpânde, instabile și de sub amenintarea “binelui” gândit și făcut de mintea umană. Nu putem fi deloc invidioși pe timpurile în care Fiul lui Dumnezeu s-a născut, vânat fiind de o bestie diabolică și fără scrupule ca Irod, cel care jongla pe degete o societate întreagă, care și-a omorât familia din teamă și paranoia în timp ce simula benevolența și caritatea, etc. Însă vremurile noastre par a semăna tot mai mult cu cele de la răscrucea veșniciilor. Marea noastră problemă azi este că ne-am amputat simțul transcendentului, ne-am anesteziat organul convertirii suferințelor în devenire de sine, ne-am blocat în ospiciul ideilor utopice, inodore și incolore.  Extazul fericirilor autiste este acum topit într-o întunecată și intoxicantă spasmă a unei re-nașteri mutante. Un Isus marțian, un Moș Crăciun, Mefistotel replicat și prezent mai peste tot, suflete pierdute, adn-uri ratate, toate sunt prinse într-un cânt al creației unei noi lumi, umanități, destin/ creație care nu se poate desfășura decât prin distrugere, violență, viață degenerativă și moarte agonizantă.

the-widening-gyre-artist-emily-tellez

The Widening Gyre by Emily Tellez

Problema cea mai mare cu apetența descrierii unei astfel de realități este tocmai blocajul, încremenirea, dead-end-ul  fatalist care este specific celor care nu au nicio credință și speranță în Cel ce este dincolo de sfârșit. Cădeți peste noi munți! este cântul celor ce fug de judecata Mielului, în timp ce alții se lasă cuprinși de liniile melodice ale cântării Mielului…

Dincolo de Apocalipsă

În martie 1996 Umberto Eco scria o scrisoare amicului său Carlo Maria Martini intitulată ”Obsesia laică a noii apocalipse” (cuprinsă în volumul lor de dialoguri ”În ce cred cei ce nu cred”, Polirom, 2011). Eco observă pe bună dreptate că

Trăim astăzi (fie şi în maniera distrată, absentă cu care ne-au obişnuit mijloacele de comunicare în masă) propriile noastre terori ale sfârşitului; am putea spune chiar că le trăim în spiritul lui bibamus, edamus, cras moriemur, celebrînd sfârşitul ideologiilor şi al solidarităţii în vârtejul unui „consumism” iresponsabil. Astfel, fiecare dintre noi se joacă cu fantasma Apocalipsei şi în acelaşi timp o exorcizează; cu cît o exorcizăm, cu atît se amplifică teama noastră inconştientă faţă de această fantasmă, pe care o proiectăm sub forma unui spectacol sîngeros în speranţa că astfel va deveni ireală. Forţa fantasmelor stă însă tocmai în irealitatea lor.

Îndrăznesc să afirm că preocuparea pentru sfîrşitul vremurilor este astăzi specifică lumii laice mai degrabă decît celei creştine. Cu alte cuvinte, lumea creştină face din aceasta un subiect de meditaţie, dar se comportă ca şi cum proiectarea sa într-o dimensiune atemporală ar fi îndreptăţită; lumea laică se preface că îl ignoră, dar este realmente obsedată de el. Nu este vorba de o situaţie paradoxală, fiindcă ea nu face decît să repete tot ceea ce s-a întîmplat în primul mileniu. (În ce cred cei ce nu cred, p. 13-14)

Eco termină meditația sa asupra obsesiei laice a apocalipsei cu intuirea cheii de lectură creștină a Apocalipsei:

Creştinismul a inventat istoria, iar Antihristul modern o denunţă ca maladie. Poate că istoricismul laic a înţeles această istorie ca fiind perfectibilă la infinit, astfel încît mâine să îl desăvârşească pe azi, mereu şi fără excepţii, iar în cursul aceleiaşi istorii Dumnezeu însuşi să se transforme şi, ca să spunem aşa, să se educe şi să se îmbogăţească. Această ideologie nu este însă proprie întregii lumi laice, care a putut observa declinurile şi nebunia prezente de-a lungul istoriei; există totuşi o viziune specific creştină asupra istoriei ori de cîte ori acest drum este parcurs sub semnul Speranţei. Astfel, numai ştiind să judecăm istoria şi ororile ei, sîntem în mod fundamental creştini cînd vorbim de optimism tragic, împreună cu Mounier, sau cînd vorbim de pesimismul raţiunii şi de optimismul voinţei, împreună cu Gramsci. (op. citată, p. 15-16)

Logica lui Moş Crăciun

Îmi place să cred că am ajuns să văd lumea ca o sală de clasă şi fiecare zi drept o lecţie nouă. Dar cel mai bogat “material”  de studiu sunt oamenii pe care îi întânesc (şi evident propriul sine, de altfel un teren foarte sinuos de exploatat). Chiar dacă sunt “condamnat” să rămân în sfera trăirilor umane, de  multe ori doresc să evadez, măcar un pic, din captivitatea condiţionărilor socio-culturale. Cred că exerciţiul critic este un astfel de prilej (iluzoriu?) de eliberare.

Uite aşa, camuflându-mă în torentul de dorinţe sezoniere, am ajuns să mă întâlnesc cu un obsedant marxist bărbos, îmbrăcat într-un roşu strident şi care a adus omenirea într-un sclavagism dulceag, promiţând tuturor cadouri “for free”! Neîncrezător în astfel de gratuităţi, am trecut pe la oficiul de cazier al bibliotecilor, comandând datele personale ale acestui personagiu suspicios.

Locul şi data naşterii din certificatul de naştere al lui Moş Crăciun nu sunt clar precizate: zămislirea sa în măruntaiele istoriei pare să fluctueze de la bizantina şi călduroasa Licia (Sfântul Nicolae, caritabilul de prin secolul IV d. Hr.)  până la îngheţata Islandă  (Odin voiajor cu cei 8 cai ai săi zburători în timpul sărbătorii păgâne nordice Yule; fiind zeu, Odin este trans-epocal, chiar dacă a cam iesit la pensie prin Evul Mediu). Mixajul cultural şi religios hiperecumenic din care s-a născut Moş Crăciun ar face invidios orice activist gălăgios al corectitudinii politice din timpurile noastre. Legitimat în galeria anarhetipurilor colective cu nume ca Pere Noel, Kris Kringle, Sinterklaas, Santa Claus, Sfântul Nicolae, etc., Moş Crăciun are atât de mulţi părinţi încât îi pot înţelege complexul de a juca rolul de bunel/moş pentru atât de  mulţi copii. Undeva, în natură, există o lege a compensaţiei!

Elful (St. Nick cel pitic – în varianta de lucru a new-yorkezilor de la începutul secolului XIX) s-a luptat pentru supremaţie, pentru puţin timp, cu imaginea durduliului Old Santeclaus (de insipiraţie olandeză şi filtrată nord-american, de prin aceeaşi perioadă). În cele din urmă, juriul istoriei a decis că un moş mai grăsuţ este total inofensiv pentru copii. Ceea ce mă miră este faptul că dorinţa moşului de a face cadouri copiilor nu a ridicat niciun semn de îndoială imaginaţiei virgine de atunci.

În fine, după o astfel de copilărie chinuită, Moş Crăciun (care inaugurează mitul răsturnat al tinereţii fără bătrâneţe – să rămâi bătrân atât de multe secole!) capătă consistenţa fiorului asteptării sale inopinate, prin coşul de fum, de către copiii lăsaţi în voia fanteziilor de către părinţi tot mai ocupaţi de cuceririle industrializării. Fericirea instant a copiilor cu minimum de efort, dar maximum de tensiune ideatică – iată cockteil-ul perfect pentru părinţii din ce în ce mai comozi! Uite aşa se externalizează serviciile relaţiilor afective. Iar Coca-Cola a fost doar prima companie care a ştiut să stoarcă fiecare strop de fericire din voiajul visurilor copiilor via buzunarul părinţilor. De aici, nu a trebuit să treacă decât câteva decenii de educaţie consumeristă pentru a se ajunge la pânda umplerii şosetelor, ameţeala cromatică şi sonoră a  paradelor de Crăciun, safariuri prin mall-uri, fotografii cu moşul, scrisori languroase, umărite prin GPS până la Polul Nord, etc.. Iată cum braţele lungi ale satisfacţiei burţii, tradusă în pompoase tendinţe şi cifre de vânzări, au cucerit până şi redutele intime ale imaginaţiei, aparent inocente, a copiilor (imaginaţie care ar fi fost absolut inocentă dacă nu ar fi sedusă de o nestăpânită/needucată dorinţă de semnificare).

vintage_santa_coke_commercial003-1

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea poveştii lui Moş Crăciun în cultura occidentală a ultimelor două secole observăm procesul de laicizare a naturii narative a soteriologiei umane. Poveştile ne oferă ceva în care să credem: cumpărăturile! Nu mai este vorba de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu născut pentru mântuirea oamenilor, ci este vorba de povestea unei religiozităţi laice, neparticipative în sensul responsabilităţii moral-religioase dar participative în sensul raporturilor sociale (a infatuării bunelor intenţii) şi în sensul mântuirii de sine (a materializării spiritului).

Cei care resping puterea de condiţionare a publicităţii (şi a mass-media în general) nu sesizează logica aparte a eficienţei lor. Nu e vorba de o logică a enunţului şi dovezii, ci de una a povestirii şi a aderării la ea. Nu credem în poveşti, dar ţinem la ele. “Demonstrarea” produsului nu convinge pe nimeni; nu face decât să raţionalizeze cumpărarea, care oricum precede sau depăşeşte motivele raţionale. Cu toate acestea, fără să “credem” în produs, credem în publicitatea care vrea să ne facă să credem în el. E povestea lui Moş Crăciun: copiii nu-şi mai pun deloc întrebări asupra existenţei lui, şi nu trec de la această existenţă la cadourile primite, cum trecem de la cauză la efect; credinţa în Moş Crăciun e o improvizaţie raţionalizantă ce ne îngăduie să păstrăm în cea de-a doua copilărie relaţia miraculoasă a cadourilor primite de la părinţi (şi îndeosebi de la mamă), pe care am cunoscut-o în prima copilărie. Această relaţie miraculoasă, pierdută ca fapt, se interiorizează într-o credinţă care e prelungirea ei ideală. Un romanesc neartificial: el se bazează pe interesul reciproc pe care-l au cele două părţi în păstrarea relaţiei. În toate acestea, Moş Crăciun nu are nicio importanţă, iar copilul crede în el doar de aceea. Prin această imagine, ficţiune, alibi, el consumă jocul solicitudinii parentale miraculoase şi grija părinţilor de a fi complicii poveştii – lucru în care va crede şi când va înceta să creadă în el. Cadourile nu fac decât să confirme acest compromis (Jean Baudrillard: Sistemul obiectelor, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 109).

Raised Under the LGBT Umbrella

Truth often suffers more by the heat of its decenders, than from the arguments of its opposers. ruth often suffers more by the heat of its defenders, than from the arguments of its opposers (William Penn)

Dawn Stefanowicz grew up in a home where the sexual desires of adults were put ahead of her needs and well-being. Today she fights for traditional marriage and a child’s right to a mother and father.

Jim Graves, Catholic World Report, June 27, 2012

Same-sex marriage is the cause célèbreof many politicians and celebrities, and is extensively covered in the news. As debates rage, one central issue is often overlooked, believes Canadian author and speaker Dawn Stefanowicz: how does being reared in a same-sex household affect children?

Many states already allow same-sex couples to adopt children, a practice that will be further cemented in law as more states issue marriage licenses to homosexual couples. Additionally, some homosexuals have children of their own from previous opposite-sex relationships. Dawn brings a rare voice to the public discussion; her father was actively involved in the gay lifestyle, and she describes herself as “raised under the GLBT [gay, lesbian, bisexual and transgender] umbrella.”

Dawn was born in Toronto. Her father became an active homosexual at an early age. He was a successful businessman. Desiring children, he married, and the relationship produced Dawn and two brothers, one her twin. After Dawn and her brother were conceived, their father ended sexual relations with his wife, and pursued homosexual relationships at well-known gay meeting places in Canada and the United States. Dawn was often brought along to many of these locations, even as a child. Her father had numerous gay lovers, and brought them into the home. At age 51, in 1991, he died of AIDS.

Today, Dawn lives in Ontario, Canada. She is a licensed accountant, a Christian, a public advocate of children being reared in homes with opposite-sex, married couples, and a vocal defender of traditional marriage. She has been married to a man for 28 years, and has two teenaged children. In 2007, she published Out From Under: The Impact of Homosexual Parenting, a book about her experiences growing up in the GLBT world. On the occasion of the fifth anniversary of the release of her book, she spoke with Catholic World Report.

Why did you decide to share your story of being “raised under the GLBT umbrella” in your book and your speaking engagements?

Dawn Stefanowicz: I felt compelled. I made a public appearance before Canada’s Senate of Legal and Constitutional Affairs committee in Ottawa in 2004, asking that they not add “sexual orientation” to the existing hate-crime legislation due to restrictions on freedom of speech and religion. Later that month, I shared my testimony before a school board. Almost immediately, gay activists who had been bussed in—and I should say I dislike using the term “gay,” but it’s commonly used today, so I will—began shouting at me as I testified so that you couldn’t even hear what I was saying. A half dozen times I was interrupted. I was concerned for my safety, so I asked a security guard for an escort to my car. I went home and began writing my book. I wanted to share my experiences growing up in a same-sex household.

One thing you stress is that you didn’t observe a monogamous relationship in your home when growing up.

Stefanowicz: Yes. For children such as myself, just because our parents are “partnered,” doesn’t mean they are monogamous. Monogamy in the gay community means “serial monogamy,” you have a single partner for several months and then move on, or you’re in a relationship but have multiple partners on the side. Research shows that most male homosexual relationships become open within the first year. A recent New York Times article confirmed this—50 percent of same-sex male “marriages” become open to other sexual partners within the first year. My father could be in a “committed,” long-term relationship, but there was an agreement with his partner that there would be sexual relationships with others.

When I was growing up, I wasn’t surrounded by average heterosexual couples. In my home there would be my father’s partners and male friends, and they would often take me along to meeting places in the GLBT community. I was just a child, but I was exposed to overt sexual activity. When I was about nine, for example, my father took me to a downtown sex shop. He said he wanted to expose me to sexuality so that I wouldn’t be prudish. There was no sense of privacy around sexuality. Sex was very public; that was part of the gay culture.

He’d take me to see the work of gay artists, whose paintings and sculptures seemed to have phallic symbols worked into their art. He’d take me to nude beaches where gay men met one another. He wanted me to take my clothes off too, but I wouldn’t. It was at such places that men were involved in “cruising,” propositioning one another for sex. There were areas nearby you would go to for sex. There was a network; if the police were coming, they’d tip one another off and they’d stop their sexual activity.

This was before the Internet age, but there was still an incredible network that the gay community used to inform one another about their meeting places where they could go for a “quickie.” They could be public beaches, gyms, or even parks where children were playing nearby. My father would go cruising at locations all over Canada. He also loved coming to the States; his favorite cities included San Francisco, Miami, and Ft. Lauderdale. You could cruise, find someone in a few minutes, and go someplace to have sex.

My father also kept an apartment near his downtown office where he could meet someone for quick sex.

Once, when I was in the 10th grade, I was excited because my father came to school to watch me perform in the band. He never did before. I saw his eyes bug out when he saw all the teenage boys performing on the stage with me. Then I realized that he was not there for me, but to pick up young men.

As you got older, your father used you as “bait” to attract men he was interested in having sex with, too.

(Continue reading article HERE)

Râsul lui Christ

My pain may be the reason for somebody’s laugh. But my laugh must never be the reason for somebody’s pain. (Charlie Chaplin)

Poate puține prejudecăți despre Dumnezeu și creștinism sunt mai răspândite decât cea referitoare la inapetența și chiar interzicerea umorului, a râsului. Vechiul Testament este foarte bogat în referințe despre umor, ironie și râs. Problema mare o avem în Noul Testament cu percepția puritană a lui Isus și a bisericii primare. În dorința ipocrită de a fi mai sfinți /neprihăniți decît Papa/Dumnezeu, refuzăm să citim nu doar printre rânduri ci chiar versete și contexte care ne-ar demola astfel de prejudecăți pretențioase. Oare a spus Isus bancuri? Cu siguranță că Isus a râs și avea un dezvoltat/fin simț al umorului. Știa să folosească la perfecție ironia, hiperbola, contradicțiile logice, elemente absolut necesare oricărei glume bune.

The widespread failure to recognize and to appreciate the humor of Christ is one of the most amazing aspects of the era named for Him. Anyone who reads the Synoptic Gospels with a relative freedom from presuppositions might be expected to see that Christ laughed, and that He expected others to laugh, but our capacity to miss this aspect of His life is phenomenal. We are so sure that He was always deadly serious that we often twist His words in order to try and make them conform to our preconceived mold. A misguided piety has made us fear that acceptance of His obvious wit and humor would somehow be mildly blasphemous or sacrilegious. (Elton Trueblood, The Humor of Christ, Harper & Row, 1964, p. 15.)

Mă îndoiesc însă teribil că ar fi spus bancuri despre (1.) Dumnezeu, (2.) despre ”competiție” – diavol, farisei, preoți sau (3.) despre ”clienți” – bețivi, prostituate, vameși și păcătoși! Îndoiala mea rezidă în modul în care (1.) natura și misiunea lui Hristos Îl limita pe Acesta să folosească (2.) funcția umorului. Diavolul își permite deșertificarea cuvintelor și uscarea sufletului prin murdărirea oricărui colț de existență umană cu creații hibride, monstruoase, murdare, el găsește atractiv băltirea în putrefacție, decadență și nihilism pentru că ăsta îi este destinul. Și nu vrea să fie singur în toată povestea asta! Degetul acuzator îndreptat de diavol în direcția slăbiciunilor nu are nicio funcție catarhică ci este doar refulare, semnul damnării și al propriei nenorociri. Hristos însă își impune limite, are percepția realistă a decadenței umane dar nu îl afundă pe păcătos și mai mult în ea ci îi întinde mâna spre răscumpărare…

Umorul poate fi pedagogic și unificator – ca liant social, semnificant împărtășit celorlalți – nu doar când avem umor de situație ci chiar sau mai ales când prin ironie, descoperirea unei rupturi de logică a moravurilor, etc., invită la reflecție, are un tâlc, aduce un spor de cunoaștere/conștientizare. În sensul acesta râsul egalizează chiar dacă diferențiază. Avem un ”el”/”ea”/”alții” ca obiect al râsului dar rămânem un ”noi” ca subiecți al lui, fără a adânci clivajele partizanantului.

În Between Heaven and Mirth: Why Joy, Humor, and Laughter Are at the Heart of the Spiritual Life (James Martin, Harper One, 2012) sunt enumerate 11 motive pentru stimularea umorului în rândul creștinilor:

  • Humor and joy evangelize others by showing our hope.
  • Humor can shock listeners into recognizing reality.
  • Self-deprecating humor reminds us not to take ourselves too seriously.
  • Humor can speak truth to power.
  • Joy, humor and laughter show Christian courage in the face of adversity.
  • Humor deepens our relationship with God by encouraging us to smile in prayer.
  • Humor and laughter welcome others into a group.
  • Laughter helps in the healing process.
  • Humor fosters good human relations.
  • Laughter relaxes us and so opens our minds.
  • Humor is fun, a gracious gift to enjoy. (ch. 4)

Between-Heaven-and-Mirth

Dar umorul poate fi și batjocoritor – atunci el este nu atât un exercițiu de descoperire a slăbiciunilor celui care este ”targhetat” cât este un exercițiu de putere, de pecetluire a superiorității celui care inițiază actul de comunicare și semnificare prin râs. Aici râsul rupe, diferențiază dureros, doare! Umorul nostru e de multe ori adictiv pentru că nu se poate stăpâni, ”trebuie să…, nu pot să nu spun asta …”, este o formă de luptă fratricidă, de violență simbolică prin care ne clamăm poziția superioarăCât folosim umorul ca instrument al umilinței de sine și cât îl folosim ca supapă psihologică pentru propriile neajunsuri îngropate într-ale altora?

Umorul christic avea puterea să se auto-cenzureze de dragul celuilalt, chiar dacă ar fi avut toate motivele/dovezile să facă mișto de slăbiciunile umane. Limbajul dur, ironic, la adresa fariseilor vine după o lungă curtare, invitație prietenoasă în relație. În sensul ăsta cred că Dumnezeu are toate motivele să râdă de noi, înclusiv de cei ce râd de alții, însă a ales să își stăpânească râsul divin din Psalmul 2 – care este totuși unul care ne pișcă – e vorba despre peisajul idioțeniei noastre umane – pentru că între timp L-a uns pe Alesul Său spre mântuirea noastră.

Inainte de a spune ceva despre ceilalti, umorul spune multe despre noi insine! Umorul/parodia generalizată a vremurilor noastre sunt un semn în sine că se apropie vremea socotelilor serioase! Când se vor deschide cărțile vorbelor si faptelor noastre la finalul istoriei, mă tem că râsul batjocoritor al lui Dumnezeu va fi exact sursa plânsului și a scrâșnirii dinților multora care vor fi râs destul în viața lor. De altfel Hristos a promis de altfel că ferice de cei care plâng acum că vor râde atunci (Luca 6:21). Deci contează cum râzi acum ca să îți păstrezi râsul și atunci!

Între timp, cred că totuși Dumnezeu mai scapă un zâmbet în colțul gurii când vede ce năzdravanii mai spunem și facem noi pe aici!

%d bloggers like this: