Category: Biblical Readings

O discuție a lui Isus pe Facebook

At its best, the fairy story or fantasy is far from being a flight from reality; it is, rather, a flight to reality. (J.R.R. Tolkien)

La întrebarea indiscretă a nepoțelui său ”De ce Dumnezeu a creat lumea și pe noi?”, un rabin îi răspunde molcom: ”Pentru că lui Dumnezeu îi plac poveștile!” Suntem produsul imaginaței lui Dumnezeu dar spre deosebire de toate celelalte creații, noi suntem un produs cu pretenții de cauză originatoare. Ca un vis la deșteptare așa este și Domnul când intervine în realitatea noastră dincolo de visul Lui, spune psalmistul (Ps. 73). Așa că orice discuție despre solipsism ar trebui să includă jocurile imaginației noastre ca un palimpsest al jocurilor imaginației lui Dumnezeu.

Iar dacă oricum am vorbi despre Dumnezeu nu putem aduce cu nimic nou și surprinzător pentru combinatorica opțiunilor gândite deja de El, atunci de ce nu am face un mic exercițiu de imaginație? De exemplu, de ce nu am considera pe Isus și Nicodim camarazii noștri recenți care s-au întâlnit la o cafenea online, pe Facebook? Poate că astfel vom aduce mai aproape nu doar timpurile și personajele biblice ci și sensurile intenționate acolo, cu toate riscurile de rigoare suportate de un astfel de demers dramaturgic și hermeneutic. Hai să vedem cam cum a decurs o astfel de discuție pe Facebook.

Între intelectualii pretendenți la premiile Nobel era un om cu numele Nicodim, un respectat formator de opinie, profesor erudit, curtat de mai toți potențații vremurilor noastre. Ros de curiozitate să știe mai multe despre acest tânăr hipster, nou venit pe piața ideilor și a mișcărilor sociale, Nicodim l-a abordat pe Isus pe Facebook, pe privat – pură și matură precauție a păstrării statutului său social dar și comfort departe de ochii indiscreți! Potrivit uzanțelor diplomatice specifice unui intelectual respectabil, Nicodim nu poate decât să înceapă apreciativ, intimitând interlocutorul cu măguliri protocolare:

– Dragul meu lector, ştim că eşti un Învăţător cu puteri extraordinare, cu un succes media și entuziasm social impresionante, știm că ai o descoperire revelaționară extraordinară (în pofida precarității istoriei și formării tale academice, gândi Nicodim) căci nimeni nu poate performa atât de multe vindecări pe care le faci tu dacă nu este Dumnezeu cu el. Ceva miraculos și autentic se întâmplă cu ceea ce faci tu …

Retezând parcă cuvintele domoale și pline de seriozitatea complimentării de către Nicodim, Isus i-a scris înapoi:

– Nu am să-ți cheltui timpul inutil cu introduceri sterile și precauții relativiste. Cum bine știi, eu aduc vestea venirii noii realități, a Împărăției lui Dumnezeu, pe care toți intelectualii au imaginat-o sub diferite forme utopice și pe care și tu o aștepți. Dar este aici o condiție care nu se poate negocia: dacă un om, inclusiv tu, nu se naște de sus, din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.

– Să fim serioși, replica Nicodim, ce spui tu e absurd, contrazice bunul simț elementar, darăminte gândirea științifică. Cum să mă nasc din nou? Cum să mă teleportez în spațiul uterin și în timpul stadiului meu embrionar ca să mă nasc din nou?

– Nicodime, te înțeleg dar tocmai asta e problema ta: experiența lecturii vieților și poveștilor de viață ale multora te-a format să fii precaut, să calculezi opțiuni multiple, să lași loc de refugiu pentru orice altă alternativă, să nu mizezi pe un singur adevăr, aparent îți limitezi riscurile erorii prin ambivalență și relativism dar nu realizezi că această gândire slabă și politețe de fațadă a alterității este de fapt un egocentrism al siguranței de sine. Ei bine, cu riscul de a mă considera nepoliticos cu opțiunile multiple, deziluzionant în raport cu siguranța convențiilor colective/sociale, arogant și fanatic față de modestia puritanismului relativist, Eu transcend aceste vulnerabilități ale gândirii umane iar ceea ce îți spun eu este cert, adevărat fără tăgadă: dacă cineva nu se naște din apă și din Spirit, nu poate să vadă și să fie parte din această realitate a Împărăției.

Gândește-te onest la faptul că toate proiectele utopice eșuează pentru că se proiectează o nouă societate umană fără a avea un nou om. Iar un om nou nu se poate obține prin ingineriile biologice (vezi eroarea fascismului iar acum a transhumanismului) sau cele sociale (vezi comunismul sau mai nou marxismul social), ci prin re-naștere, prin re-startare a vieții. Ai dreptate: ce este carne este carne, nu poate fi decât peticit, așa cum fac Eu prin vindecări, dar nu refăcut în totalitatea sa. Fibra materiei este mâncată de viermuiala de  viruși, boli, moarte și putrefacție. Și mai știi că și fibra psiho-somatică are aceeași finalitate, la fel cum și spiritul uman este ușor de pervertit, amăgit, întors spre sine sau spre lucruri infinit mai puțin valoroase. Știi de vanitatea intelectuală, de fanatismul erorilor spirtituale, de putrefacția cărnii ce se transformă în cenușă și pământ! Dar Împărăția asta nu este materială în sensul pe care îl gândești. Ea este în primul rând spirituală și de aceea principiul regulator este unul spiritual. Și tocmai pentru a nu fi amăgit și în acest domeniu al spiritului trebuie respectată acestă condiție de a te naște din apa curățirii și Duhul veacului viitor fără de care nu poți intra în această realitate dincolo de realitate!

christ_instructing_nicodemus_crijn_hendricksz”Christ Instructing Nicodemus”,  attributed to Crijn Hendricksz Volmarijn (ca 1604-1645)

Mirarea ta este vecină cu o criză existențială pe care o înțeleg: să renunți la ceea ce ai adunat în viață, la marea de cunoaștere pe care îți place să navighezi, la itinerariile tale mentale și emoționale prin lumini, umbre, culori, pasiuni, să te rupi de firul atât de fragil al certitudinii a ceea ce poți cuprinde în pumnii tăi. Ei bine, da, trebuie să renunți la toate acestea. Eșecul lumii de aici nu poate fi depășit decât prin asumarea vulnerabilității, să îți întinzi brațele și să le lași pe toate din mâini! Trebuie să te naști din nou, de data asta nu din pântece de femeie ci din aluatul cerului. Iar aici se aplică principiul uimirii, al mirării, al deschiderii către nou, trans-limită. Adu-ți aminte de Eclesiastul:

Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate. (Ecl. 11:5)

Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul. De aceea îți spuneam acum un minut că gândirea ta slabă și politețea de fațadă a alterității este de fapt un egocentrism al siguranței de sine. Dacă ești cu adevărat deschis spre nou și ceva diferit, dacă valorizezi flexibilul și nu staticul, dacă cu adevărat vrei să celebrezi alteritatea, atunci nu te ascunde în spatele vărstei, lecturilor, statutului social, neputinței sau putinței fizice, ci lasă-te deschis Alterității, lui Dumnezeu, impresionantei și necunoscutei relații cu Cel pe care nu-L vezi dar Îl simți într-un aproape departe, nu-L poți gândi dar la care cugeți, Cel care te cheamă să te îmbogățești prin renunțare.

– Cum este asta posibil? Ceea ce spui este inimaginabil, contrazice normalitatea, este prea mult ca să …

– Nicodime, tu ești lumină pentru oameni, mai avansat în cunoaștere și experiență decât foarte mulți din poporul ăsta, știi Scripturile, ai studii exegetice, știi curentele de gândire, mănânci cuvintele, ultimele teorii, experimente, explicații și aplicații ale băgăției cunoașterii și totuși nu poți înțelege toate aceste lucruri? La ce folos toate competențele tale exegetice dacă nu vezi imaginea de ansamblu, mintea și inima Celui care vorbește prin autorii Scripturilor? Eu din Scriptură vorbesc, din lucrurile pe care tu le discuți erudit cu alții dar pe care văd că nu le crezi. Până acum ți-am vorbit în termeni pe care tu trebuia nu doar să îi cunoști ci și să îi crezi: imaginea Duhului și a apei la creație (Gen. 1) și apoi la curățirea putreziciunii lumii prin apa potopului (Gen. 6), imaginea din Eclesiastul a misterioaselor căi prin care Dumnezeu lucrează (Ecl. 11:5), întrebarea lui Iov (Iov 14:14). Păi când eu vorbesc despre lucruri încleiate cu imaginile fizice, pământești, palpabile, rezonabile unei minți cu experiență mundană și tot nu crezi, cum vei crede atunci când voi vorbi despre lucruri care trec de frontierele imaginației voastre, lucruri în care se desfată imaginația lui Dumnezeu?

Eu sunt filtrul și scara prin care prea-plinul imaginației lui Dumnezeu se povestește oamenilor. Eu vin din cer și aduc gândurile lui Dumnezeu pe pământ. Ceea ce Dumnezeu a gândit pentru tine Nicodim este să te re-creeze prin Duhul. Duhul va face o creație nouă în identitatea ta, una care va fi expusă vulnerabilităților lumii de aici dar care, totodată, va fi înfiptă în conștiința realității perene, a bogăției realității lui Dumnezeu și a creației fără de păcat. Duhul va crea această plămădeală de viață nouă în mijlocul vieții vechi tocmai ca să crească spre desfătare și bucurie dincolo de imaginația umană. Dar Duhul te poate naște din nou doar după ce problema pervertirii, a rupturii ontologice, a vinovăției și a acuzațiilor om-diavol-Dumnezeu va fi rezolvată. Ori asta necesită Dumnezeu venit om și murind sub pedeapsa pe care diavolul o va încerca a o imputa atât omului cât și lui Dumnezeu. Imaginația suprinzătoare a lui Dumnezeu va face ca ceea ce este aruncat ca fiind blestemat să se transforme în sursa binecuvântării, ca slăbiciunea să doboare puterea, ca regele să își ia Împărăția prin slujire și sacrificiu de sine. Iar Fiul va trece prin tot acest proces tocmai pentru că Dumnezeu are față de umanitatea captivă paradisului căzut o inimă de tată, de sacrificiu al unei bucurii eterne ce va fi stropită cu durere, moarte, de acuzații de tot felul. Un astfel de Dumnezeu trascende siguranța și comfortul limitat al liniarității umane și te invită să vii în aventura devenirii de sine.

Da, un Duh care te naște din nou la o viață mult mai bună decât cea la care te-ai născut prin femeie, un rege care se lasă dus la moarte și rușine, un Tată care își sacrifică Fiul pentru a recupera niște servitori rebeli, iată invitația de a crede, iată motive pentru a sparge bariera confortului mental și a păși înspre realitatea dincolo de realitate. Ori tot această dramaturgie a lui Dumnezeu nu este gratuită, opțională, ficțională, ci ea se va face vizibilă printr-un ultim act la care toți cei născuți din femeie vor fi părtași: judecata. Timpul este investiția de încredere pe care Dumnezeu o acordă omului pentru fi crezut. Ori această investiție este cel mai ușor de risipit tocmai pentru că oamenii nu vor să aprecieze onoarea la care au fost invitați, de a trece dincolo de timp nu pentru a fi striviți de el ci pentru a degusta libertatea de a nu mai fi cenzurați de el. Ori timpul care ni s-a dat este cel în care să venim la Lumina venită în lume. Timpul care ți se dă Nicodim este să lași toate lucrurile care te țin în haina acestui trup și minți muritoare și să  te bucuri de lumina unei altfel de vieți.

Discuția s-a terminat în acești termeni. Cu o uimitoare claritate, Isus a  vorbit despre lucruri pe care oamenii învățați le învârt pe toate părțile în așa fel încât se pierd în labirintul justificărilor de a nu crede că mai există și o ieșire din confuzie, teamă, eroare. Inima lui Nicodim a stat într-o permanentă tensiune între bagajul imens al cunoașterii și reputației sale și vorbele directe ale lui Isus. Ceea ce avea să încline balanța și să elibereze Nicodim din captivitatea indeciziei, a non-riscului, a refuzului de a abandona pumnul de vanitate și deșertăciune pentru care a muncit toată viața a fost scena suferinței și crucificării acestui Isus. Nicodim avea să devină cel care va îngropa trupul Celui care i-a făcut invitația să se nască din nou. Peste trei zile avea să fie lămurit că nu erau doar cuvinte, ci realitate, realitatea imaginației lui Dumnezeu!

Tabú-ul toleranței

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc! (Matt. 5:44)

De prea multe ori lucrurile despre care vorbim cel mai mult sunt și cele pe care le înțelegem cel mai puțin. Acest pervers apofatism al abundenței discursive este cât se poate de vizibil în istoria teologiei și a filosofiei așa încât nici  nu e de mirare că pozitivismul experienței religioase/evidențelor intelectului/simțurilor s-a transformat în apofatismul postmodern al tăcerii/modalităților indiferente ale multi-universurilor. Vremurile când puteam vorbi mult despre Dumnezeu au trecut în uitare, acum e vremea altui idol, cel toleranței ca evidență a progresului, a superiorității morale în fața unei alterități pe care, chipurile, o înțelegi, accepți și integrezi în cercul semnificațiilor vieții.

Concurența globală cu care fiecare, de la copilul de grădiniță până la Miss Univers, politicianul de la TV sau cel de la catedra de socio-umane, se străduie să joace cât mai bine dramaturgia socială a rostirii crezului toleranței mă face să cred că suntem într-o acerbă concurență a celor care rostesc în cor ieșirea din spiritul concurenței de sine. Așa discursul toleranței se transformă într-o  hiperbolică inflație a celuilalt ca terapie isterică a unui sine negăsit, ros de angoase și vinovății. Ori eu cred că toleranța ar trebui să fie un semn al celebrării celuilalt, nu o cedare tremurândă a șantajului celuilalt, ar trebui să fie o evidență a tăriei de caracter, nicidecum o autoflagerare de sine. Toleranța nu este o problemă de act în sine cât de atitudine care determină actul (de aici și imposibilitatea etică a constrângerii ei printr-un act legislativ exterior). Ori aici modernitatea târzie și-a tăiat exact acele resorturi care ar fi dat consistență toleranței ca mijloc de coabitare a pluralității (transcendent, conștiință, principii etice obiective). În lipsa acestora, ceea ce avem acum este un tabú al toleranței și un teatru al ipocriziei!

Să fim seriosi/realiști: ”toleranța” este azi un lipici semiotic, un vehicul simbolic, un artificiu retoric care parazitează alteritatea: ”ești tolerant dacă spui/crezi/afirmi ce spun eu!” Toleranța este una dintre ultimele virtuți creștine care s-a secularizat și, ca orice act al dramaturgiei ipocriziei postmoderne, musai trebuie întors oedipian împotriva propriului părinte.

Un om tolerant își cere iertare, nicidecum nu dă cu pumnul! Un om tolerant poate rămâne ferm în convingerile sale dar nu-și afirmă mândria, nu-ți fluieră în ureche, nu caută ostentativ să se afișeze, este deschis posibilității de a fi greșit, dă dovadă de smerenie tocmai ca act de acceptare a demnității celuilalt. Ori găsesc interesant că aceste calități lipsesc tocmai celor care se auto-declară apostoli și învățători ai toleranței!

Spiritul adevăratei toleranțe este străin de impunere, violență, reclamare cu amenințare, etichetare grabită și definitivă, nu se auto-justifică și nicidecum nu este mândră de sine. Și nici nu-i face semne indecente celui diferit! Asta pentru ca toleranța este de fapt o formă de dependență de transcendent și a dreptății care trece dincolo de înțelegerea limitată pe care o avem unii față de alții. Toleranța este și o formă a dragostei, iar dragostea nu se mândrește ci poate să ierte, să sufere, să creadă nu în fatalism și “born this way” ci să înoiască ceea ce era stricat. Așa cum toleranța ipocrită este dinamică în propria băltire, entropie, adevarata toleranță este dinamica care transformă viciosul într-un sfânt, sau cel puțin într-un om mai bun.

Teatrul ipocriziei toleranței este cât se poate de evident atunci când un adversar cade, greșește, eșuează. Cum poți fi tolerant când te bucuri de căderea celuilalt, treci nepăsător, afundându-l chiar mai tare în viciu prin indiferență, voce superioară, satisfacție a eșecului, verdict implacabil, fără să ai milă, să îi spui și să faci ce trebuie spre recuperare? Căderea sfinților, bucuria nebunilor! Mă tot uit la reacțiile unor oameni ce ”se luptă” pentru toleranță, moderație, respect față de alteritate, iubirea celui căzut, non-violență, restaurare relațională, etc, și le văd ușurința împroșcării etichetelor ”fundamentalist”, ”taliban”, ”fanatic”, etc., vocea gravă a verdictelor definitive, mișcările spasmodice de separare violentară. Dacă ești plin de dragoste, de unde atâta savurare cinică și distantă a căderii umane? Unde este mâna întinsă a lui Isus către victima adusă în piața publică spre a fi linșată cu pietre? Nu cumva marea noutate a creștinismului este dragostea care oferă șansă oricărui păcătos spre a deveni un sfânt? Aici este cu adevărat puterea toleranței! În ultimă instanță Dumnezeu este modelul toleranței în judecată – ne suportă încă pe pământul ăsta cu toate răutățile noastre – cât și în mântuire – prin modelarea unui altfel de comportament, atitudini a inimii, viziuni referitoare la dinamica vieții umane – ”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc!” (Matt. 5:44)

Toleranța este imposibilă când este folosită doar pentru impunerea interesului de grup/trib. Atunci ea va opera cu discriminări, cu recuperea unor nedreptăți istorice prin producerea altora.

Isus Hristos depășește această mentalitate ”noi” versus ”ceilalți”. Dar pentru asta El nu ne oferă un discurs de Miss Universe al dragostei care sparge toate barierile și polarizările (așa cum sofiștii progresiști fac). El operează cu o realitate incomfortabilă și dureroasă: noi toți suntem vinovați, cu prejudecăți, violenți, buni de blamat și judecat. Ironic, Isus respinge categoric mișcarea decepțională fariseică postmodernă a auto-justificării neprihănirii ”Pride/Spread love”: ”Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14)

Când cineva vine să ofere ”dragostea” fără să accepte mai întâi realitatea că el este vrednic de vină și judecat pentru putrefacția și durerea lumii, atunci acea persoană nu vinde decât un paleativ, un simplu anestezic, un surogat, nicidecum leac care să vindece.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși:

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă. (Ioan 12:24) (Exorcismul social postmodern)

14591710_10154574915104609_8656467862090472570_n

PS.

O sa mai treacă ceva timp până când oftica junilor din România pe ”fanaticii religioși” și a lor putere va trece ca să vadă cât de amăgitoare a fost investiția de naivitate si prostie în ”apostolii toleranței, acceptării și deschiderii”, dovediți după ceva timp la fel de fanatici și setoși de putere ca cei pe care le-au făcut vânt de la butoanele puterii, împletindu-se între timp cu puterea și exercitînd-o discreționar, cenzurând, rupând destine, sufocând și controlând. Vor descoperi astfel că toleranța are culoarea cerului. Când e înșfăcată în mâinile noastre, folosită ca pretex pentru ”revoluțiile” orgoliului nostru de grup, atunci ea capătă culoarea sângelui, a ruperii Cain-ice de celălalt doar pentru a impune propria discriminare, putere și pofte bolnăvicioase…

Exorcismul social postmodern

“We find comfort among those who agree with us – growth among those who don’t.” (Frank Clark)

Suntem foarte ocupați .. să ne protejăm prejudecățile!

Exorcismul social nu este doar o activitate paranoică a “Evului Mediu Întunecat”, ci și o afacere postmodernă, una care este chiar mai eficace decât cea medievală datorită instrumentelor mass-mediei/propagandei pe care le avem acum. Ceea ce studiem noi acum ca fiind exorcismul social comunist și fascist, alții vor studia pe propriile noastre prejudecăți și favoritisme iraționale, cîteva exemple recente fiind controversa Brexit, alegerile prezidențiale din SUA din 2016, războiul cultural dintre conservatorism și progresism. (Această mentalitate ”noi” versus ”ei” ne ține captivi mecanismului de favorizare a propriilor prejudecăți și stereotipuri ca fiind credințe care se auto-împlinesc – a se vedea paradigma grupului minimal  – the minimal group paradigm – a lui Henri Tajfel.)

ingroup-outgroup

Una dintre ironiile istoriei este modul atât de ușor în care aceasta schimbă etichetele ”noi” versus ”ceilalți”, ”victime” versus ”călăi/oprimanți”, ”revoluționari” și ”reacționari”, păstrând însă același mecanism de etichetare de grup și favoritism al prejudecăților. Să luăm un exemplu recent: arătarea pumnului de către un conservator ar fi considerat un sacrilegiu, un act homofobic și dizgrațios, pe când ”pumnul revoluționar” socialist transmite  un ”puternic mesaj social” iar pumnul lui  Robert de Niro sau al  Papei Francisc sunt valorificate ca fiind cool, un happening estetic și chiar o datorie morală!

În ultimii ani am studiat destul de atent  cum tinerii evanghelici români sunt seduși de schimbarea bagajului generațional cu prejudecățile și etichetele părinților și ale liderilor din bisericile lor, ca un exercițiu terapeutic de căutare a propriei identități. Din păcate ceea ce tocmai blamează la generația părinților lor moștenesc în reflexele lor și valorifică ca noua virtute, abonându-se la noile și comfortabilele prejudecăți ale vremii. Nu prea multă speranță pentru viitor! ….

Armed neutrality makes it much easier to detect hypocrisy. (Criss Jami)

Există o cale mai bună!

În Luca 18 Isus spune o întâmplare cu un fariseu și un vameș:

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi.

 „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’ Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’

 Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:9-14)

Oamenii care judecă propria neprihănire vor fi prizonieri mentalității ”noi” versus ”ei”. Dar atenție, nu întodeauna este  vorba despre ”oamenii religioși” ca fiind ”fariseii ipocriți” iar ”păcătoșii mândri de păcatul lor” ca fiind ”umilii și oneștii vameși”. Așa cum am spus mai înainte, în zilele noastre ”vicioșii guralivi și mândri” sunt cei care controlează inchiziția morală a zilei iar oamenii religioși (în special creștinii)/conservatorii sunt cei ținuți la distanță pentru ”păcatele lor”.

Isus Hristos depășește această mentalitate ”noi” versus ”ceilalți”. Dar pentru asta El nu ne oferă un discurs de Miss Universe al dragostei care sparge toate barierile și polarizările (așa cum sofiștii progresiști fac). El operează cu o realitate incomfortabilă și dureroasă: noi toți suntem vinovați, cu prejudecăți, violenți, buni de blamat și judecat. Ironic, Isus respinge categoric mișcarea decepțională fariseică postmodernă a auto-justificării neprihănirii ”Pride/Spread love”: ”Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14) Când cineva vine să ofere ”dragostea” fără să accepte mai întâi realitatea că el este vrednic de vină și judecat pentru putrefacția și durerea lumii, atunci acea persoană nu vinde decât un paleativ, un simplu anestezic, un surogat, nicidecum leac care să vindece.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși:

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă. (Ioan 12:24)

The Postmodern Social Exorcism

“We find comfort among those who agree with us – growth among those who don’t.” (Frank Clark)

We are extremely busy … keeping our biases alive!

The Social Exorcism is not a “Dark Middle Age” paranoid activity, but a postmodern business as well, even a more effective one, considering the powerful mass-media/propaganda tools. What we are studying now on Fascist and Communist social exorcism, others will study on our own group biases/irrational group favouritism e.g. the Brexit controversy, the 2016 US elections, the conservative-progressive cultural war, etc. (The “us” vs. “them” mentality keeps us captive to favour our own biases and stereotypes as self- fulfilling beliefs – see the minimal group paradigm by Henri Tajfel).

ingroup-outgroup

One of the history’s ironies is how easily change the labels of “us” vs. “them”, of “victims” and “executioners”, of those who are “revolutionaries” and “reactionaries”, keeping in place the same mechanism of group labelling and bias favouritism. Showing a “conservative fist” is a sacrilege and considered a homophobic and disgraceful act, while a “revolutionary/socialist” fist is a powerful message and Robert de Niro’s or Pope Francisc’s punch are valued as being cool, an aesthetic happening and a moral duty!  In the last few years I have studied a lot about how young Romanian Evangelicals are seduced to change the generational baggage, labels and biases they discover to their parents/church leaders, as a therapeutic exercise to claim their own identity. Unfortunately, what they blame to their parents’ generation is intrinsically inherited and put in value as a new virtue (subscribing to the new and fashionable biases). Not too much hope for the future! …

Armed neutrality makes it much easier to detect hypocrisy. (Criss Jami)

There is a better way! 

Jesus tells a story in Luke 18 about a Pharisee and a tax collector.

To some who were confident of their own righteousness and looked down on everyone else, Jesus told this parable:

“Two men went up to the temple to pray, one a Pharisee and the other a tax collector.  The Pharisee stood by himself and prayed: ‘God, I thank you that I am not like other people—robbers, evildoers, adulterers—or even like this tax collector.  I fast twice a week and give a tenth of all I get.’ “But the tax collector stood at a distance. He would not even look up to heaven, but beat his breast and said, ‘God, have mercy on me, a sinner.’

“I tell you that this man, rather than the other, went home justified before God. For all those who exalt themselves will be humbled, and those who humble themselves will be exalted.” (Luke 18:9-14, NIV)

Judgemental people take on an ‘us vs. them’ mentality. And not everytime it’s about “religious people” being “the hypocritical Pharisee” and “vicious” people being the “humble and honest tax collector”. As I said above, nowadays “the proud sinners” are those in charge with Moral Inquisition and religious (especially Christians)/Conservatives are those kept at the distance for their sins. 

Jesus Christ transcends this “us” vs. “them” mentality. He is not offering a Miss Universe type discourse of universal love that dissipate all barriers and polarisation (as many progressive sophists do), but instead He is operating with a painful and uncomfortable reality: we are all guilty, biased, violent, worthy to be blamed. Ironically, Jesus does not praise the Pride/Share love! self-deceiving  and self-justified movement at all: For all those who exalt themselves will be humbled, and those who humble themselves will be exalted (Luke 18:14). When someone is offering “love” without accepting the fact he is one of those who are worthy to be blamed for our world’s disorders and pain, then he is selling just another painkiller, a surrogate, but not medicine to cure.

Our sociopsychological  disease of “us” vs. “them” is a reminiscence of a violent tribalism and no matter how “evolved” and “civilised” we think we are, we have it engraved in our brain and in our social relations. To project this problem to one sort of public, a convenient one, is not a solution, but a prolonged disease. The only solution I see effective here is the way Christ showed us: to humble ourselves, to repent for our moral status, our kitch love we poison our brain and just abandon ourselves into the arms of the God who makes His sun rise on evil and good and He sends rain on righteous and unrighteous:

Very truly I tell you, unless a kernel of wheat falls to the ground and dies, it remains only a single seed. But if it dies, it produces many seeds. (John 12:24)

Nu te supăra, frate! (spre o etică a dialogului la evanghelici)

Pre-condiții

Tăceri, explorări temerare, irumperi de libertate dar și spaima umbrelor, cuvinte, minți în dialog, blocaje, retrageri strategice, înnoiri și pași pe un drum nou. Iată câțiva pași posibili în deschiderea spre universul de lângă noi prin dialog, expresie, în-cuviințare a ființei ca act de existență (ieșire din sine în terminologia ontologiei heideggeriene).

Numai că, atunci când dialogăm, ca orice expresie, inclusiv cea divină, ne expunem vulnerabilităților. Iar greșeala capitală aici este că prin dialog noi credem că ne expunem vulnerabilităților altora, nicidecum nu ne expunem propriile vulnerabilități altora. Preferăm să acordăm grație, iertare, de pe un soclu superior, al celui care are și dă altora, cu greu ne gândim că noi suntem, de multe ori, aceia care trebuie să cerem grație și iertare ca cei care suntem lipsiți și vinovați (de aici raportul schizofrenic între predicile în care suntem învățați să oferim iertare celorlalți pentru greșelile lor comparativ cu cele în care suntem îndemnați să cerem noi iertare pentru ale noastre greșeli).

Ei bine, toate aceste pre-condiții sunt expuse, multiplicate și, nu de multe ori, blocate, încremenite, în dialogurile noastre cotidiene sau academice.

Noul val, aceleași păcate

Experiența dialogului cu tineri neo/post-evanghelici s-a concretizat aproape de fiecare dată într-o bosumflare supărăcioasă că jucăria nu e chiar atât de apreciată, ba chiar are o doză mare de self-injuring. Ca unul relativ distant, străin mediului evanghelic (prins undeva între experiența ortodoxă, kerygma evanghelică și liturghia catolică) văd megatendințe la neo/post-evanghelicii români, știu din ce context fundamentalist vin, știu și ce noi “guru” (străini dar/mai ales (și) români) sug vlaga celor ce vor ceva mai mult, compar toate astea cu istoria la indigo de prin alte părți de acum decenii și înțeleg dar și avertizez că se trece de la o extremă la alta. Plus, mă interesează fenomenul “de-convertirii” la neo/post-evanghelici, îl studiez de câțiva ani și am văzut o procesualitate, niște pași care sunt sistemici, comuni tuturor de-convertirilor. Ori văd mulți ”inovatori” ai mediului evanghelic ce se îndreaptă cu purcel și cățel tocmai către fundăturile de plumb la care au ajuns  alții înaintea noastră!

În acest context al mimesului istoric, problema mare a neo/post-evanghelicilor români este că nu au încă prea mulți parteneri de dialog credibili și bine pregătiți. Ori această lipsă de parteneri pe măsură întărește propriile prejudecăți și atitudini de superioritate, absolut dăunătoare oricărui proces de reformă și schimbare a ceea ce este deja strâmb și limitat. Chestiunea lipsei de dialog și a copierii inconștiente a tarelor sistemului care se vrea reformat devin evidente când dai peste un partener de discuție care atrage atenția asupra vulnerabilităților sistemice, logice și pastorale, folosind un limbaj academic, studii la zi și decența comunicării bine informate.

Oamenii se simt loviți în amorul/orgoliul propriu atunci când li se demonstrează că unele dintre argumentele cool și ideile inovatoare pe care le propagă nu sunt nici prea bine închegate, nici prea originale și nici prea sănătoase. Știu de peer/group-pressure, de căldura protectivă a unui guru, căruia îi sorbi cuvintele, te temi să nu spui prostii că altfel ”te mănâncă de viu”, te fălești oleacă smerit de aura de invincibilitate pe care ți-o dă reconfirmarea ideilor în cadrul familial al suținătorilor/fan/clubului ideologic/religios/politic/sportiv, etc., dar ieșirea în întâmpinarea celui diferit este ceva diferit. În arena ideilor se văd caracterele, nu în solitudinea perfectă sau în clubul celor ce gândesc relativ la fel! Tinerii neo/post-evanghelici se simt minunat în jurul gurului lor și în proximitatea discursiva a oponenților slab educați/pregătiți. Însă ei descoperă subit umori personale când sunt luați la amănunt de cineva care le studiază argumentele și își exprimă îndoiala că certitudinea lor este bine întemeiată. Vorba aia, să vorbim de îndoielile tale, nu de certitudinea celor ce se joacă cu îndoielile proiectate altora. Cu toții avem de învățat – atât intelectual cât și spiritual – din dialogul cu cel diferit!

Desigur, fiecare avem limitele și slăbiciunile noastre iar cu cât ne expunem tot mai mult și pe tot mai multe domenii, cu atât riscăm să fim deconspirați ca superficiali și ducând lucrurile doar până la jumătatea drumului dacă nu doar la începutul lui. Tocmai de aia eu prefer să am ceva de spus doar atunci când știu că am ceva argumente și m-am gândit cu câțiva pași înainte la ce posibile contra-argumente pot fi aduse în discuție. Iar atunci când încep dialogul sunt deja pregătit să accept că este posibil să fiu greșit, cerând însă doar evidențe clare și nepătimașe. Cine nu începe o discuţie cu o astfel de premiză ori este Isus Hristos ori doar I se pare că este El!

Noutatea uitatului

Observând dezordinea morală și caracterială ce definesc o bună parte a dialogurilor din mediul evanghelic, mă întrebam dacă nu cumva simțim lipsa unei etici a dialogului. Și mi-am dat seama că nu de coduri și proceduri ducem lipsă ci de o atitudine, cea care pre-condiționează ceea ce numim etica dialogului. Ori această pre-condiție o avem atât de clar afirmată în Ioan 13 și vizibil practicată de Isus în raport cu ucenicii Lui (cu care a avut și multe discuții contradictorii).

Desigur, un studiu serios ar trebui să includă o morfologie a limbajului utilizat în acest pasaj, o anatomie a condiționărilor culturale și o fiziologie a organicității acestui text cu altele, mai ales din Vechiul Testament. Am să expun sumar doar concluziile acestui efort de înțelegere a textului din Ioan 13, concluzii care pot fi un punct de plecare în configurarea unei etici a dialogului.

 

jesus-washing-peters-feet-by-sieger-koder (1)

Jesus Washing Peter’s Feet by Sieger Koder

În v. 1-17 avem actele legate de spălarea picioarelor – cadrul în care se realizează și în care trebuie înțeleasă spălarea picioarelor.

În v. 18-38 avem explicațiile pe care le oferă Isus cu privire la ceea ce a făcut mai înainte, explicații care oferă semnificația actului.

Spălarea picioarelor era în primele secole ale creștinismului urmată de mărturisirea păcatelor și abia atunci se putea lua cina/euharistia. Spălarea picioarelor este invitația Domnului de a ne mărturisi păcatele pentru a ne spăla de ceea ce s-a depus în urma trecerii noastre prin lumea în care umblăm și în care ne mai murdărim. Spălarea picioarelor este o resursă spirituală fundamentală de care putem beneficia atunci când am înțeles scopul cu care ea a fost dată/instituită de Isus – de altfel e o poruncă și ca orice poruncă a Domnului, ea trebuie bine înțeleasă!

Primele 3 versete sunt absolut importante pentru a defini cadrul în care are loc acțiunea:

atitudinea lui Isus – chiar dacă știa de unde vine și unde merge, chiar dacă era Domnul atotcunoscător, puternic și vrednic de cinste, El alege să slujească pe cei care-i erau ucenici!

motivația – a iubit pe cei cărora le-a spalat picioarele !

Orice spălarea picioarelor cu o atitudine care nu e de slujire ci de superioritate și cu o motivație de judecată și nu de iubire reală, ea este o ologire a picioarelor – un păcat religios, o greșire totală a scopului/intenției lui Isus!

Isus ia actul din contextul cultural al iudeilor și adaugă semnificații care țin de revelarea Împărăției și a relației cu Domnul acestei Împărății (de ex. – pildele cu semănătorul, concrete pentru țăranii cărora le vorbea,  imaginea fecioarelor din Matei 24, pornind de la etapele unei nunți la evrei, etc.). Deci Isus transformă un fenomen cultural accesibil și îi adaugă noi semnificații. Așa se întâmplă și cu ”banalul” act al spălării picioarelor.

Să nu uităm că

– Isus este cu o seară înainte de a fi crucificat, deci trebuia să le dea unul dintre ultimele exemple care să-i motiveze adânc pe cei care trebuiau să rămână pe pământ.

– ucenicii erau noii slujitori ai Împăratului și ei trebuiau școliți, trecuți prin școala sfințeniei pentru a fi gata de slujba care aveau să o împlinească dupa ce Isus avea să fie omorât, înviat și înălțat.

De altfel, cap. 13-16 seamănă destul de mult cu trecerea de la Curtea Cortului spre Locul Sfânt, trecând pe la ligheanul unde preoții și leviții trebuiau să se spele, înainte de a intra în Cort pentru a sluji Domnului.

Dincolo de aspectele concrete ale textului cu privire la actul fizic al spălării picioarelor, dacă am rămâne doar la acesta, L-am nesocoti pe Însuși Domnul nostru Isus pentru că după aceea se așează la masă și îi întreabă pe ucenici dacă a înțeles ce le-a făcut.

Fericirea este o consecință a celor care nu doar acceptă spalarea picioarelor ci și au înțeles-o. Era însă unul care a fost spălat pe picioare dar care nu a avut deloc parte de fericirea pe care trebuia să o aducă practicarea spălării picioarelor…

El ne exemplifică spălarea picioarelor prin invitația pe care le-a facut-o Iudei și lui Petru de se recunoaște cu păcate pe “picioare”, pe care doar El le poate spăla. Unul a acceptat, altul a refuzat! Diferența a fost enormă în ceea ce  privește rezultatele acestei spălări pe care a oferit-a Isus celor doi.

Dacă Isus i-a iubit până la capăt, atunci nu a stat nepăsător – dragostea nu înseamnă să îl lași pe celălalt să moară liniștit ci să te implici activ, pasional, cu lepădare de sine și cu dragoste!

Interesant că dragostea lui Isus care motiva spălarea picioarelor lui Iuda și lui Petru s-a manifestat în moduri diferite:

pentru Iuda, spălarea picioarelor – invitatia la mărturisirea păcatului trădarii – s-a făcut fără ca ceilalți să-și dea seama. Chiar și când a pronunțat cruda sentință Satanei care a intrat în Iuda, uncenicii credeau că i-a spus să cumpere ceva pentru sărmani (e clar, nu cu voce țipatoare, ci cu una calmă, caldă). Acest mod de a-l invita pe Iuda a fost potrivit slăbiciunilor, temerilor lui Iuda – în ascuns. Isus i-a facut invitația în fața celorlalți dar într-un mod pe care să-l înțeleagă numai Iuda, tocmai ca acesta să poată avea tot comfortul psihic pentru a accepta pocăința. Dar când Iuda a acceptat doar actul spălării fizice a picioarelor, nu însă și semnificația sa spirituală, el a devenit un fariseu irecuperabil pentru că dacă nu intră Domnul în casa inimii lui, atunci a intrat un alt stăpân, care l-a dus la pieire – ”și atunci a intrat Satana în el”!

pentru Petru, invitația publică în fața tuturor de a-și recunoaște slăbiciunea l-a facut pe Petru să aibă un punct de sprijin în pocăința sa atunci când previziunile lui Isus s-au împlinit. Petru a trebuit să recunoască slăbiciune tocmai în fața celor care se mândrise că este cel mai puternic!

Cuplat de aceasta pildă a spălării picioarelor Isus dă porunca să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu!

La fel și în cap. 15, după ce le dă pilda viței, care vizeaza relația ucenicilor cu lumea (rodirea) strict legată de relația lor cu Dumnezeu (via), chiar dacă lumea îi va urî, ucenicii vor trebui să împlinească o nouă poruncă – cum a iubit Isus, așa să iubească și ei!

Porunca spălării picioarelor nu este doar pentru unii, pentru specialiștii în descoperirea petelor de pe picioarele altora, ci e pentru fiecare – așa să vă faceți unii altora!

Să ne imaginăm cât de frumoase și productive ar fi dialogurile dintre creștini dacă am porni în discuție cu atitudinea și inima lui Isus spălând  picioarele uncenicilor Săi!

%d bloggers like this: