Category: Articles in English

Behind These Amazing Clay Figures…

National Geographic, June 7, 2016:

Dan Leş is a soulful ceramicist. His work brings out stories and legends from clay, and he adds a traditional Romanian spirit to his pottery. As part of filmmaker Matei Pleşa‘s personal project “Fascination of the Craft,” this short meets Leş in his workshop … where mud comes to life.

037

Historical Myths About Science

Scientists think they’re too objective to believe in something as folklore-ish as a myth. (Nicholas Spitzer)

The idea that being scientific simply means being irreligious is a particularly naive one. It has caused a lot of confusion and will get us nowhere.

(Mary Midgley, Science as Salvation: A Modern Myth and its Meaning)

Until about the 1970’s, the dominant narrative in the history of science had long been that of science triumphant, and science at war with religion. But a new generation of historians both of science and of the church began to examine episodes in the history of science and religion through the values and knowledge of the actors themselves. Now Ronald Numbers has recruited the leading scholars in this new history of science to puncture the myths, from Galileo’s incarceration to Darwin’s deathbed conversion to Einstein’s belief in a personal God who “didn’t play dice with the universe.” The picture of science and religion at each other’s throats persists in mainstream media and scholarly journals, but each chapter in Galileo Goes to Jail shows how much we have to gain by seeing beyond the myths. (Galileo Goes to Jail and Other Myths about Science and Religion, edited by Ronald L. Numbers, Harvard University Press, 2010)

galileo goes to jail

  • Myth 1. That the Rise of Christianity Was Responsible for the Demise of Ancient Science [David C. Lindberg]
  • Myth 2. That the Medieval Christian Church Suppressed the Growth of Science [Michael H. Shank]
  • Myth 3. That Medieval Christians Taught That the Earth Was Flat [Lesley B. Cormack]
  • Myth 4. That Medieval Islamic Culture Was Inhospitable to Science [S. Nomanul Haq]
  • Myth 5. That the Medieval Church Prohibited Human Dissection [Katharine Park]
  • Myth 6. That the Copernican System Demoted Humans from the Center of the Cosmos [Dennis R. Danielson]
  • Myth 7. That Giordano Bruno Was the First Martyr of Modern Science [Jole Shackelford]
  • Myth 8. That Galileo Was Imprisoned and Tortured for Advocating Copernicanism [Maurice A. Finocchiaro]
  • Myth 9. That Christianity Gave Birth to Modern Science [Noah Efron]
  • Myth 10. That the Scientific Revolution Liberated Science from Religion [Margaret J. Osler]
  • Myth 11. That Catholics Did Not Contribute to the Scientific Revolution [Lawrence Principe]
  • Myth 12. That René Descartes Originated the Mind-Body Distinction [Peter Harrison]
  • Myth 13. That Isaac Newton’s Mechanistic Cosmology Eliminated the Need for God [Edward Davis]
  • Myth 14. That the Church Denounced Anesthesia in Childbirth on Biblical Grounds [Rennie B. Schoepflin]
  • Myth 15. That the Theory of Organic Evolution Is Based on Circular Reasoning [Nicolaas A. Rupke]
  • Myth 16. That Evolution Destroyed Charles Darwin’s Faith in Christianity—until He Reconverted on His Deathbed [James Moore]
  • Myth 17. That Huxley Defeated Wilberforce in Their Debate over Evolution and Religion [David N. Livingstone]
  • Myth 18. That Darwin Destroyed Natural Theology [Jon H. Roberts]
  • Myth 19. That Darwin and Haeckel Were Complicit in Nazi Biology [Robert J. Richards]
  • Myth 20. That the Scopes Trial Ended in Defeat for Antievolutionism [Edward J. Larson]
  • Myth 21. That Einstein Believed in a Personal God [Matthew Stanley]
  • Myth 22. That Quantum Physics Demonstrated the Doctrine of Free Will [Daniel P. Thurs]
  • Myth 23. That “Intelligent Design” Represents a Scientific Challenge to Evolution [Michael Ruse]
  • Myth 24. That Creationism Is a Uniquely American Phenomenon [Ronald L. Numbers]
  • Myth 25. That Modern Science Has Secularized Western Culture [John Hedley Brooke]

Newton's apple

A falling apple inspired Isaac Newton’s insight into the law of gravity—or so the story goes. Is it true? Perhaps not. But the more intriguing question is why such stories endure as explanations of how science happens. Newton’s Apple and Other Myths about Science brushes away popular misconceptions to provide a clearer picture of great scientific breakthroughs from ancient times to the present.

Among the myths refuted in this volume is the idea that no science was done in the Dark Ages, that alchemy and astrology were purely superstitious pursuits, that fear of public reaction alone led Darwin to delay publishing his theory of evolution, and that Gregor Mendel was far ahead of his time as a pioneer of genetics. Several twentieth-century myths about particle physics, Einstein’s theory of relativity, and more are discredited here as well. In addition, a number of broad generalizations about science go under the microscope of history: the notion that religion impeded science, that scientists typically adhere to a codified “scientific method,” and that a bright line can be drawn between legitimate science and pseudo-science. (Newton’s Apple and Other Myths about Science, edited by Ronald Numbers and Kostas Kampourakis, Harvard University Press, 2015)

  • I. Medieval and Early Modern Science
    • Myth 1. That There Was No Scientific Activity between Greek Antiquity and the Scientific Revolution [Michael H. Shank]
    • Myth 2. That before Columbus, Geographers and Other Educated People Thought the Earth Was Flat [Lesley B. Cormack]
    • Myth 3. That the Copernican Revolution Demoted the Status of the Earth [Michael N. Keas]
    • Myth 4. That Alchemy and Astrology Were Superstitious Pursuits That Did Not Contribute to Science and Scientific Understanding [Lawrence M. Principe]
    • Myth 5. That Galileo Publicly Refuted Aristotle’s Conclusions about Motion by Repeated Experiments Made from the Campanile of Pisa [John L. Heilbron]
    • Myth 6. That the Apple Fell and Newton Invented the Law of Gravity, Thus Removing God from the Cosmos [Patricia Fara]
  • II. Nineteenth Century
    • Myth 7. That Friedrich Wöhler’s Synthesis of Urea in 1828 Destroyed Vitalism and Gave Rise to Organic Chemistry [Peter J. Ramberg]
    • Myth 8. That William Paley Raised Scientific Questions about Biological Origins That Were Eventually Answered by Charles Darwin [Adam R. Shapiro]
    • Myth 9. That Nineteenth-Century Geologists Were Divided into Opposing Camps of Catastrophists and Uniformitarians [Julie Newell]
    • Myth 10. That Lamarckian Evolution Relied Largely on Use and Disuse and That Darwin Rejected Lamarckian Mechanisms [Richard W. Burkhardt Jr.]
    • Myth 11. That Darwin Worked on His Theory in Secret for Twenty Years, His Fears Causing Him to Delay Publication [Robert J. Richards]
    • Myth 12. That Wallace’s and Darwin’s Explanations of Evolution Were Virtually the Same [Michael Ruse]
    • Myth 13. That Darwinian Natural Selection Has Been “the Only Game in Town” [Nicolaas Rupke]
    • Myth 14. That after Darwin (1871), Sexual Selection Was Largely Ignored until Robert Trivers (1972) Resurrected the Theory [Erika Lorraine Milam]
    • Myth 15. That Louis Pasteur Disproved Spontaneous Generation on the Basis of Scientific Objectivity [Garland E. Allen]
    • Myth 16. That Gregor Mendel Was a Lonely Pioneer of Genetics, Being Ahead of His Time [Kostas Kampourakis]
    • Myth 17. That Social Darwinism Has Had a Profound Influence on Social Thought and Policy, Especially in the United States of America [Ronald L. Numbers]
  • III. Twentieth Century
    • Myth 18. That the Michelson-Morley Experiment Paved the Way for the Special Theory of Relativity [Theodore Arabatzis and Kostas Gavroglu]
    • Myth 19. That the Millikan Oil-Drop Experiment Was Simple and Straightforward [Mansoor Niaz]
    • Myth 20. That Neo-Darwinism Defines Evolution as Random Mutation Plus Natural Selection [David J. Depew]
    • Myth 21. That Melanism in Peppered Moths Is Not a Genuine Example of Evolution by Natural Selection [David W. Rudge]
    • Myth 22. That Linus Pauling’s Discovery of the Molecular Basis of Sickle-Cell Anemia Revolutionized Medical Practice [Bruno J. Strasser]
    • Myth 23. That the Soviet Launch of Sputnik Caused the Revamping of American Science Education [John L. Rudolph]
  • IV. Generalizations
    • Myth 24. That Religion Has Typically Impeded the Progress of Science [Peter Harrison]
    • Myth 25. That Science Has Been Largely a Solitary Enterprise [Kathryn M. Olesko]
    • Myth 26. That the Scientific Method Accurately Reflects What Scientists Actually Do [Daniel P. Thurs]
    • Myth 27. That a Clear Line of Demarcation Has Separated Science from Pseudoscience [Michael D. Gordin]

 

 

Chic Authenticity

hoax

“The quasi-biblical jargon of authenticity, with its language of separation and distance, of lost unity, wholeness, and harmony, is so much a part of our moral shorthand that we don’t always notice that we’ve slipped into what is essentially a religious way of thinking. The ease with which we talk about our alienation from nature, or the alienating nature of work, or the suburbs, or technology, is part of this language as well, hearkening back to our ongoing sense that we are fallen people.” (Andrew Potter, The Authenticity Hoax, Harper Perennial, 2011, p. 12)

“The search for authenticity is about the search for meaning in a world where all the traditional sources-—religion and successor ideals such as aristocracy, community, and nationalism-—have been dissolved in the acid of science, technology, capitalism, and liberal democracy. We are looking to replace the God concept with something more acceptable in a world that is not just disenchanted, but also socially flattened, cosmopolitan, individualistic, and egalitarian.” (idem, p. 12)

“Conspicuous authenticity raises the stakes by turning the search for the authentic into a matter of utmost gravity: not only does it provide me with a meaningful life, but it is also good for society, the environment, even the entire planet. This basic fusion of the two ideals of the privately beneficial and the morally praiseworthy is the bait-and-switch at the heart of the authenticity hoax. This desire for the personal and the public to align explains why so much of what passes for authentic living has a do-gooder spin to it. Yet the essentially status-oriented nature of the activity always reveals itself eventually.” (idem, p.126)

“Conspicuous authenticity is in a sense a successor form of status seeking to the old conspicuous consumption that we’re all familiar with. This idea that you demonstrate how rich you are or what good taste you have by having a big house, or having a nice car, having expensive clothes and so on. Over the last 30-40 years as we’ve become wealthier as a society, it’s become less socially acceptable to just simply show off how rich you are, and what we do now is we show off that even though we have all the stuff — a nice house, a nice car — we’re not really spiritually connected to any of it. And so what we do is we engage in practices and experiences and consumption hobbies that I call conspicuous authenticity.” (Andrew Potter’s interview “A change in showing off wealth status”, MarketPlace, April 29, 2010)

Monopolul virtuților sau regnul ipocriziei

Un imigrant non-caucazian dintr-o țară și cultură non-europeană, ce cunoaște toate treptele succesului academic și public într-o țară occidentală care l-a adoptat, este una dintre persoanele cele mai în măsură să vorbească despre periculosul monopol al virtuților de către stânga ”progresistă”. Nu e vorba aici doar de opțiune politică și design economic ci de concepție a lumii, valori și design al fiecărei părți a ei.  În timp ce diversiunea Donald Trump își consumă deliciul și oroarea, establishmentul politic își continuă victorios marșul victorios al strângerii a tot mai multă putere în mâinile sale.

trailer-purple-hillary-stage-870x430

O covărșitoare parte din media, academia, instituțiile publice, ong-urile și bisericile din America sunt înrolate într-un activism ce proclamă idealuri brutal maltratate și folosite de propria avariție ideologică. Socialismul este o veritabilă industrie a etichetelor,  exploatând azi nevoia de a fi diferit, dusă la extrem, pentru a obține în final paradoxul uniformizării.

Este îngrijorător procentul și omogenitatea de gândire socialistă a multor tineri și intelectuali din Occident. Și mai îngrijorătoare este epidemia acestui brainwash colectiv în colegiile creștine și în bisericile din America de Nord. De fapt temerarii socialiști și corecți politic din bisericile din România multiplică serial mantre epuizate din Occident. Asta nu înseamnă neapărat că nu gustă acum din slava deșartă de a fi ”originali” și ”deschiși”. Ignoranța unora e o adevărată mană cerească pentru alții!

În această preocupare atletică de a deveni obez într-ale unidecționalului ”justiției sociale” socialiste, se pot obseva câțiva pași ce trebuie musai parcurși:

1. Rescrierea istoriei

Moda în istoria ideilor (filosofice/religioase) se schimbă în funcție de unghiul și locul în care e aruncată lumina reflectorului. Nu ar strica însă să ne uităm mai cu atenție și la cel care manevrează reflectorul – de obicei o face ca el să rămână în umbră/întuneric.

În epoca “justiției sociale” istoria e scrisă de noii învingători, de cei care se prezintă ca fiind victime mai credibile decât ceilalți.

Tocmai de aceea sunt admirabile certitudinea și claritatea istorică a recenților postmoderni care știu cum au stat lucrurile în trecut pentru a garanta azi relativismul tututor celorlalte perspective excluse de la masa bogată a adevărului corect politic. Întreabă orice tinerel ce mustește a Marx, Nietzsche Foucault și Chomsky cum e cu cruciadele, Inchiziția, convertirile forțate, genocidul amerindienilor, etc, și o să descoperi o uniformitate doctă și sigură cum nici propaganda comunistă, cu toate sforțările ei sisifice, nu putea produce. E uimitor cât de unilateral poți fi atunci când îți clamezi ”incluziunea” și ”dechiderea minții”! În socialism retorica bate viața – prin propagandă – tocmai ca să nu mai ajungi la momentul când realizezi că viața, așa chinuită, maltratată, scursă prin temnițe, întuneric, foame și lacrimi, își ia revanșa de la retorica socialistă (printr-un Soljenițîn, Goma, Steinhardt, etc.)

2. Victimizarea este imposibilă fără diabolizare

Ce greu vedem evidențele: creștinismul e cu adevărat egalitarist pentru că ne face egali în natura păcătoasă dar și în posibilitatea de a fi mântuiți. Socialismul consideră doar pe unii păcătoși (”white/ rich/ European/ Christian/ male/ heterosexual/ adult privilege”), mântuirea fiindu-le refuzată categoric pentru că se operează acum cu favoritisme evidente (”origine sănătoasă”, ”victimă” ”discriminare pozitivă”, ”cote pe baza …”, etc.).

A se lua următorul meme și analiza/deconstrui mesajul său explicit și implicit!

Ce simplă e istoria, cu vinovății clare, inocențe și vinovății convenabile! Claritate și certitudine la recenți suspecți cu orice adevăr (care le contrazice propriile prejudecăți)! La o analiză serioasă acest meme perpetuează paranoia și culpabilizarea generală, adică promovează o formă de rasism și superioritate rasială/civilizațională care ar fi imediat condamnată dacă ar avea drept țintă culturile non-europene! Dar să ne îndopăm mai departe prejudecățile – e forma cea mai simplă și confortabilă de perpetuare a violenței împotriva celuilalt! (As fi vrut ca popoarele din Asia care au năvălit în Europa ca să cucerească teritorii care nu le aparțineau (turcii, tătarii, etc.) să fi avut cel puțin manierismul și disponibilitatea de negociere, de semnare a unor tratate așa cum au făcut europenii când au ajuns în America de Nord, intrând în contact cu populații asiatice migrate și ele în America. Cum ar fi ca romanii și alte populații native ale Europei să ceară despăgubiri și justiție socială pentru toate crimele, violurile, furturile, convertirile fortate pe care le-au suferit (și încep sa le sufere din nou) din partea “colonizatorilor” asiatici?)

Interesant e faptul că undeva, cumva nu se fac niște conexiuni neuronale: cei care își afișează ipocrit compasiunea față de refugiații din Asia sunt aceeași cu cei care justifică savant dreptul băștinașilor din America de Nord de a-si apăra, chiar și prin apelul la violență și omor, pământul și tradițiile în fața “coloniștilor brutali și nemiloși” din Europa. Ce face dogmatismul socialist din oamenii “deștepți și frumoși”!

Este imposibil să ai drept valoare de căpătâi dragostea când ești un vânător versat al ofenselor. De fapt compasiunea autorilor recenți față de identitățile diferite este

  1. un simplu exercițiu de PR pentru doar anumite identități (dubla măsură fiind vizibilă prin disprețul/homofobia patologică când e vorba de creștini) și
  2. o ipocrizie filosofică atâta timp cât valorizează reductionismul naturalist/darwinist.

În ultimul an am început să citesc mai mulți autori de teologie liberală. Văd aici aproape același parcurs ”revoluționar” ca la militanții socialismului politic, aceeași pasiune distructivă izvorâtă din autobiografii cu multe nebuloase, aceeași încredere în menirea civilizatoare e schimbării/revoluției, aceeași cădere în dogmatismul revoluței perpetue. Ce este cel mai trist în lectura “deconversiei” celor ce aderă la teologia liberală este

  1. demisia rațiunii tocmai când abuzează de filiația ei cu demersul critic – considerată a fi naturală – și
  2. o secetă teribilă a imaginației, datorată tocmai explicațiilor naturaliste facile.

Iar în toate, dar absolut toate cazurile lecturate până acum, detaliile biografice sunt determinante în “ghidarea” criticii săltăreț-eliberatoare. Când ai probleme de ordin psiho-socio-emotional e destul de riscant să ți le “defulezi” sub etichete pretențioase – ține de o minimă onestitate să nu folosești istoria, Biblia și pe Dumnezeu în războiul cu sine și cu alții. Aici fundamentaliștii și liberalii se țin strâns de mânuțe, fiind mai asemenea decât ar putea accepta fiecare.

3. Mesia disponibili en gros 

Este de urmărit efectele radicalizării spre stânga a educației în masă – Facebook-ul e o bună oglindă a formei pe care o va lua viitorul! Deja văd tineri

– cu sufletul extirpat de materialism care îmbrățișează hippy ”spiritul pământului” (Mother Earth, etc.),

– înțoliți și înconjurați de gadgeturi corporatiste înjură de foc corporatismul capitalist care le face viața cool,

– își descoperă identități canine/pisicești, etc. pe lângă cele homo/query sexuale, (identitate descoperită în industria socială a sloganurilor originalității),

– ar face un trade între (white) “racists” pentru (Muslim) “rapists”,

– dacă nu neagă realitatea tangibilă atunci o parfumează cu anestezicul ideologic, demonizând necunoscutul care nu se potrivește /e refuzat dogmei ideologice cu termeni din ce în ce mai represivi (totalitarismul lingvistic precede cel socio-politic)

– vor anomie personală cât mai privată, open borders și free education în timp ce reclamă tot mai mult controlul și dădăceala statului, etc.

Văzând contagiunea gratuită și replicarea de masă a revoluționarilor de profesie, cred că acum Marx și Lenin ar zâmbi fericiți: sfârșitul istoriei se realizează prin dialectica nihilismului purificator, cu parousia și damnarea cosmică la pachet!

Pentru curajoși și non-conformiști, a se lua exemplul demersului arheologic din filmul prezentat mai jos (cu limitările culturale de rigoare) și a se aplica exigența criticii la toți idolii momentului din academie, media, politică, biserici, etc.

4. Circularitatea violenței

Trebuie să recunosc public o mare dezamăgire la unii intelectuali: poți fi un versace discipol al valorizării alterității lui Levinas sau al modelului de evadare din mimetismul violenței și al țapului ispășitor al lui Rene Girard și de fapt să fii un totalitarist al sinelui și al propriului univers valoric (adică un anti-Levinas) și un acerbu preot al blamarii  (anti-Girard). A se vedea diabolizarea conservatorilor și fundamentaliștilor de către oameni rafinați și exegeți pretențioși ai nonviolenței din filosofia lui R. Girard (wall-ul unui Brian McLaren sau M. Hardin sunt pline de astfel de ”preaching peace and nonviolence” la adresa conservatorilor). Cu alte cuvinte, te poți cățăra pe umerii unor titani ai gândirii, făcând exact ceea ce ei nu ar fi vrut să faci! Iată un exemplu cât se poate de actual:

Una dintre ultimele ipocrizii la modă e să ai pretenții de compasiune universală când eșuezi în a o dovedi celui din imediata vecinătate, din ograda/familia/neamul tău. (La câtă dragoste și compasiune am văzut zilele astea aș zice că în Occident toată lumea se iartă, iubește și respectă încât polițiștii, judecătorii, doctorii de chiuretaj și psihiatrii au rămas fără obiectul muncii). Asta e de fapt încă un simptom al imaginii de sine adictive, în căutare de noi pretexte grandioase pentru a-și face uitate eșecurile minore devenite rutină. E interesant însă cum o lume ce se definește a fi darwiniană sare furibund să paraziteze și să profite de trupul virtuților creștine – altruismul, compasiunea, vocația înfrățirii universale dincolo de orice barieră de etnie, limbă, sex, cultură și religie (evident, după ce a scăpat de povara copyright-ului prin persiflarea și acuzarea autorilor de orice ipocrizie imaginabilă).

“Not in my name!” e aplicat cu voioșie unora (islamului “civilizator” -“religia păcii”), respins cu cerbicie altora (creștinismului sângeros și homofob, cu Inchiziții, cruciade, genocide, etc.). De fapt “Not in my name!” trădează tocmai caracterul pur imagologic al acestui demers (bun în termenii PR-ului) pentru că lumea se face mai bună prin exemplul asumării păcatului, al pocăinței, al jertfei de sine, nu prin aruncarea superioară a vinovățiilor în recycling been-ul istoriei altora, chiar și când e justificat să o faci. Oare ce s-ar fi schimbat în istorie dacă Daniel, Ezra, Neemia sau Isus ar fi spus “Not in my name!”? Ei au rupt circularitatea vinovățiilor, a violenței perpetue prin asumare, coborâre a sfântului în mocirla păcatului pentru a aduce schimbare, adevărata schimbare. Am suficiente exemple de creștini și conservatori care să recunoască erorile, crimele și prejudecățile creștinilor/conservatorilor însă nu am găsit niciun socialist care să facă același exercițiu de onestitate cu propria ideologie și ravagiile ei din trecut sau prezent. “Sfinții” postmoderni însă s-au prins ca șmecheria vorbelor mari funcționează și încep să spună ce spune popa și să facă mai departe ce face el!

Nevoia criticii în ”paradisul” socialist

Postmodernii sunt aprigi demolatori ai logicii aristotelice, non-contradictorii, pentru a face loc diversității poli-multi-culti dar atunci când urmăresc facerea a noi prozeliți, mai ales din mediul cultural al europenilor, își clamează superioritatea prin apelul la exercițiul gândirii. ”Gândește, încă nu este ilegal” e doar unul din meme-urile de pe Facebook ce mângâie nevoia de semnificație a unor anonimi celebri. Ironia unor astfel de “îndemnuri tovarăsești” este că autorul își asumă riscul ca alții să-i descopere limitele lui în exercițiul gândirii.(și implică o formă de superioritate, bună pentru tratarea demonilor din abisalul psihic). De fapt corectitudinea politică e dovada cea mai clară ca gândirea e deja ilegală pentru unii! Nimeni nu e sceptic consecvent – suntem doar sceptici și gânditori atât cât ne permit propriile prejudecăți/opțiuni/angoase/preferințe/vicii. Gândirea nu se depășește pe sine autonom, prin gândire sau surplus de informație, ci trebuie un eveniment non/supra-rational ca să gândești altfel/mai mult decât o făceai de obicei (o boală, un accident, o nenorocire, o epifanie)! Omul ca ființă rațională e un reductionism al modernității care și-a dovedit limitele. Însă soluția nu este afundarea lui într-un monism animalic, reducționism chimico-biologic!

De la Renaștere încoace biserica creștină a avut parte de analiză și critică la sânge tocmai în raport cu pretențiile pe care și le revendica. Dar cum biserica ca originatoare a unui discurs utopic, a credinței într-o lume mai bună, a fost înlocuită de ideologii și instituții seculare, care pretind a avea un rol semnificativ în a crea o lume mai bună, atunci tot arsenalul de analiză retorică și a realizărilor în raport cu pretențiile emise se aplică automat acestor noi instituții seculare.

În trecut prea puținul studiu al logicii și filosofiei ii făcea pe multi creștini să devină liberali sau atei. Acum tocmai studiul logicii și al istoriei filosofiei este un antidot foarte eficient pentru prăjitura otrăvită a teologiei liberale/ateismului.

Slăbirea atributelor divine se compensează cu îmbogățirea atributelor statului (el devine omniscient, omniprezent, etalonul moralității, salvatorul și judecătorul, figura paternală/maternală care reglementează toate aspectele vieții).  Se pare că experiențele totalitare ale statului maximalist din secolul trecut sunt neglijabile în drumul glorios spre progresul curbat înspre eterna întoarcere! Nici nu știm ce vecini cu istoria suntem, oricât am încerca să fugim de inconvenientele întâlnirii cu ea! (Teologia politică din Noul Testament este suficient de matură pentru a ne feri de capcanele fanatice, extremiste, ale anarhismului si ale etatismului idolatru)

Copiii momentului nu au cum să nu repete erorile trecutului. Noutatea constă în modul discriminatoriu în care etichetele sunt aplicate acestor greșeli. Să ne eliberăm de prejudecățile trecutului doar pentru a le îmbrățișa pe cele ale momentului?

În contextul monopolului virtuților clamat de stânga “progresistă”, oare cum sună acum pilda spusă acum 2000 de ani?

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:10-14)

Trump, intelectualii și dezgustul hiperbolic

Ca exemple celebre ale condiției umane intelectualii pot fi o nebănuită sursă de vulnerabilitate, deloc fotogenică câteodată. Am putea crede că autorii își exorcizează aceste slăbiciuni prin proiectarea lor în caracterele umane care populează universul lor oniric. Din păcate sunt și intelectuali care își inocentizează aceste vulnerabilități, le oblojesc și chiar transformă în virtuți.

În icoana îngerului se pot vedea ochii sclipitori ai demonului ascuns în spatele bunelor intenții. Iată doar câteva ochiade într-un hău mai mult sau mai puțin ascuns în biografia unor iluștri intelectuali/antreprenori/actori din secolul trecut:

–  Churchill l-a admirat pe Mussolini și a fost un susținător al eugeniei,

– R. Kipling a fost un antisemit (The Burden of Jerusalem),

– la fel ca și H. Ford cu a sa conspirație a evreilor capitaliști,

– poetul W. B. Yeats a sprijinit acțiunile teroriste ale  ”Blueshirts”, o organizație fascistă irlandeză,

– Charlie Chaplin avea dificultăți în a-l caracteriza pe Stalin drept dictator și avea o părere destul de bună despre Uniunea Sovietică (adresându-i următoarea întrebare lui H. G. Wells, proaspăt întors dintr-o vizită din URSS: “If you, a socialist, believe that capitalism is doomed,” I said, “what hope is there for the world if socialism fails in Russia?” – C. Chaplin, My Autobiography, Penguin Classics, 2003, p. 257), etc..

(c) Wellcome Library; Supplied by The Public Catalogue Foundation

A Grotesque Accouchement by Pietro della Vecchia

Așadar sunteți speriați de succesul lui Donald Trump? Monștrii se nasc nu doar din somnul rațiunii ci chiar din reveria ei conștientă, plină de judecăți pasionale, narcisiste și ipocrit altruiste! Iată ce declarau niște minți luminate din secolul trecut despre un personaj destul de asemănator cu bufonul nostru de azi. Voi aminti acum doar doi intelectuali celebri ce își declară o adeziune ce sună ciudat de actuală (adeziune repudiată mai târziu de cel de al doilea autor).

1. G. B. Shaw

După vizita în URSS din 1931, G. B. Shaw scrie în prefața noii sale piese de teatru Too Good To Be True:
”Stalin and Mussolini are the most responsible statesmen in Europe because they have no hold on their places except their efficiency; and their authority is consequently greater than that of any of the monarchs, presidents, and prime ministers who have to deal with them. (G. B. Shaw, Plays Extravagant: Too True to be Good, The Simpleton of the Unexpected Isles, The Millionairess Penguin Classics,1991, p. 23)
[In Mussolini] Socialists should be delighted to find at last a socialist who speaks and thinks as responsible rulers do.” (scrisoarea lui G. B. Shaw către F. Adler, 2 Oct. 1927)
2. M. Gandhi
Ca răspuns la vizita pe care i-a facut-o lui Mussolini la reședința lui din Italia, iată ce scrie M. Gandhi:
[Mussolini] is “one of the great statesmen of our time. […] Mussolini is a riddle to me. Many of his reforms attract me. He seems to have done much for the peasant class. I admit an iron hand is there. But as violence is the basis of Western society, Mussolini’s reforms deserve an impartial study. [Mussolini’s] care of the poor, his opposition to super-urbanization, his efforts to bring about coordination between capital and labor, seem to me to demand special attention … My own fundamental objection is that these reforms are compulsory. But it is the same in all democratic institutions. What strikes me is that behind Mussolini’s implacability is a desire to serve his people. Even behind his emphatic speeches there is a nucleus of sincerity and of passionate love for his people. It seems to me that the majority of the Italian people love the iron government of Mussolini.” (scrisoarea lui Gandhi catre Romain Rolland, 20 decembrie 1931 în Collected Works of Mahatma Gandi, vol. 48, New Delhi, Goverment of India, 1979, no. 275)

imageProblema acestor intelectuali, mai ales a celor ce au persistat în erorile și adeziunile lor nocive, nu constă în omeneasca lor luptă cu proprii demoni, temeri, angoase și coșmaruri, ci în radicala lor transformare în beatitudini, virtuți, idealuri dezirabile și valabile pentru întreaga umanitate. Ori această alunecare în tărâmul idolilor convenabili este facilitată de o izolare autarhică în domeniul propriei creații/creațiilor similare și selectarea punților de comunicare și relaționare doar cu cei care pot întări, fortifica propriile erori ca adevăruri revelate. Tot acest efort nu ar fi posibil și nici justificabil fără imensa forță/energie declanșată de … dezgust. Este dezgustul de Celălalt/celălalt, este pumnul ridicat împotriva unor nedreptăți, unor legi stâlcite, unor victime, este oroarea de binele exigent, lent, târziu și impersonal, contrapus unui rău cosmetizat în pasiune revoluționară, forță a momentului, claritate a viitorului și vitalism îmbrăcat în aura binelui progresist.

Dezgustul de rău și pasiunea pentru bine este mecanismul fin și pervers prin care autiști maniacal-dezgustați pot instaura un rău și mai mare decât binele șchiop și deficient al realității. Trump este comerciantul șmecher al fricii multora, atrăgând astfel dezgustul altora. Dezgust care poate fi folosit la rându-i de un alt jocker al angoaselor umane. Trump este făcut posibil pentru că există schele imagologice pe care mintea unora le folosesc pentru a construi un viitor utopic vândut ca marfă facilă de către … intelectuali. Undeva trebuie ruptă această circularitate. Răul nu poate fi învins decât prin bine, un bine exigent mai întâi cu sine, nu printr-un rău gradual, exigent doar cu ceilalți!

Nu poți construi ceva doar pe frică și dezgust! Este periculoasă exegeza răului bazată pe exclusivitatea proprii sfințenii (la fel cum exegeza teologiei liberale suferă de boala neluării în serios a proprii suspiciuni auctoriale și cum semnul prostiei este că niciodată nu se consideră pe sine susceptibilă de o astfel de caracterizare)!  Frică, dezgust, visare – iată ingredientele care, amestecate în proporții diferite, sunt folosite pentru crearea idolilor sau demonilor din spațiul public.

Aici trebuie intelectualii să își depășească propriile neputințe: să nu mai facă din rău, urât, grotesc, demonic, etc., obiectul cercetării obsesive sau superioare, să își întindă rădăcinile creației nu doar în mlaștina pestilențială a viciilor altora pentru a-și justifica apoi propriile vicii și să ofere alternativa unui bine și frumos veritabil. Bine și frumos care însă nu se va transforma într-un idol ce va căpăta diformități demne de noi studii obsesiv-superioare ale noilor intelectuali din următoarea generație. Ori aici recursul la ancore transcendente e singura soluție la această circularitate.

În icoana îngerului oricând putem vedea ochii sclipitori ai demonului nu de acolo, din afară, ci de aici, dinlăuntru! Tocmai pentru a nu perpetua ciclul frică-dezgust-visare, cel ce este conștient de propria vulnerabilitate trebuie să se ancoreze în realitatea care are resursele veritabile și suficient de puternice pentru a se adresa vulnerabilității – proprii și a celorlalți!

%d bloggers like this: