Arhitectura Hipermodernismului

În ultimii ani viaţa pare a fi tot mai accelerată, comunicăm tot mai mult şi mai simplu, visăm tot mai mult şi cu ochii tot mai deschişi. Performanţele (fizice, biologice, medicale, vizual-imagologice, manageriale, etc.) par a fi tot mai ridicate, mai ales dacă sunt prelucrate de tehnologiile de ultimă oră. Bombardamentul informaţional e tot mai intens, ne modelăm din ce în ce mai estetic relaţiile inter-umane (competiţia achiziţionării obiectelor dezirabile, la modă, a ultimelor gadgeturi, a frumuseţii tot mai prelucrată, etc.), chiar dacă aceste relaţii interumane rămân (în cel mai bun caz la fel de) superficiale. Descoperirile ştiinţifice şi tehnologice de ultimă oră ne insuflă un optimism utopic şi o revigorare a eului narcisist, după mahmureala şi pretinsa sa extincţie în deceniile postmodernismului. De fapt, trăim tot în aceeaşi lume dură, dar acum ne putem căptuşi existenţa cu o tehnică care să ne facă viaţa mai soft. Avem toate premisele să spunem că intrăm într-o nouă eră, în ceea ce se numeşte hipermodernism (digimodernism sau altermodernismsunt doar alte variante ale aceleiaşi sentinţe de epuizare a postmodernismului şi de intrare într-o nouă fază a modernităţii). El este înţeles ca acea paradigmă de gândire şi simţire dominată de o încredere în abilitatea de a înţelege, controla şi manipula orice aspect al experienţei umane, ca o exacerbare a principiilor fundamentale ale modernităţii (de aceea eu aş numi-o a treia modernitate). A fi hipermodern înseamnă a fi complex, individualizat, a avea un caracter hibrid, holistic, global, a fi interconectat. Spre deosebire de decadenţa/nihilismul/pesimismul postmodernilor, acum asistăm la o revigorare a optimismului generalizat, evantaiul de posibilităţi fiind ameţitor de variat: de exemplu, folosind tehnica (telefonul, aparatul foto, camera de luat vederi, blogul, etc.) oricine, dintr-un simplu lector/consumator al mediilor de comunicare, poate aspira să devină o celebritate.