Odihnă

Zgomot. Mult zgomot. Culori stridente captive în orizontul strîmt al prejudecăților cenușii și plictisitoare, ambiguități ieftine îmbrăcate în slogane pretențioase. Vorbe aruncate, scrâșniri din dinți, tăceri vinovate, pumni ridicați și priviri îndreptate umilit spre țărână, aroganțe îmbrăcate cu sloganuri smerite, degete acuzatoare ce caută mereu victime convenabile, mereu incapabile, imorale, insuficient de inteligente și sofisticate…

Pași dinspre balamucul cetății goale și atot-suficiente către muntele care oferă spațiu să ne golim de noi, de greutățile și războaiele noastre, de poverile acumulate în înimă, de aroganța răspunsului mereu bine pregătit pentru ceilalți. Un spațiu în care zgomotele se disipează în liniște, un spațiu în care oferim loc și Altcuiva. Pași către un Everest al odihnii, unul în care poți găsi liniște pentru suflet, poți privi pe celălalt în ochi, poți reda demnitate cuvintelor. Un munte unde simți că poți fi altfel, mai bun, fără a te hrăni din deficitul celuilalt. Un munte al odihnei unde te poți pierde ca să te redai lui Dumnezeu, ție și, într-un final, celorlați.
Poate că fiecare are Everestul lui, înspăimântător și seducător, unul de la care nu poți/ nu trebuie să te întorci la fel.

Sau poate că iarmarocul zgomotelor cetății ne ține iremediabil prizoneri…