Vecinătăți

Death takes no bribes. (Benjamin Franklin)

Sunt momente când ne redescoperim vecinătăți prăfuite, uitate sub avântul unei hoinăreli obositoare. Acele momente sunt oaze pentru spirit și infernuri teribile pentru conștiența corporalității. Să vezi moartea în alții e un fel de pre-gustare amară a morții în tine însuți! De aceea și vice-versa este singura alternativă ce ne ferește de acidul cinismului care se poate așterne peste orice gând, simțire și acțiune umană: să vezi învierea în Altul ne dă un prim gust al învierii noastre!

Ori vremurile noastre sunt teribil de cinice. Marginalizăm vecinătatea morții, uitând că ea ne pândește în fiecare secundă. Postmodernul crede că ieșirea din blocajul fricii permanente de moarte este o cufundare lascivă în plezirismul compensatoriu. Voiajul prin imperiul plăcerilor își află un implacabil sfârșit în entropia mecanismului acestui univers în care suntem închiși acum. Prea multe destine frânte au semnat capitularea neputincioasă a plăcerilor în fața morții!

Ceasornicarul acestui univers trebuie că și-a încifrat bine secretele de ne sforțăm colectiv de atâta timp să ii descifrăm spusele creatoare…

Și totuși aici este marea noastră problemă: reducem divinitatea la un mecanism, o cauzalitate ultimă, o necesitate transcendentă, un abstract ce se joacă cu designul concretului. În evenimentul crucii vedem însă corporalitatea lui Dumnezeu – Cel fără de sfărșit îndoindu-se sub povara propriilor legități si mecanisme entropice pentru a ne croi o cale nouă. O cale care îi cere chiar și celui bătrăn, bogat și sus-pus (Nicodim) să își risipească toată cheltuiala de-o viață pentru a intra în Impărăție. O Împărăție care nu e din lumea asta…

Moartea și crucificarea lui Hristos sunt metafore ale exodului. Poate de aceea unul dintre tablourile mele favorite este cea a lui Marc Chagal – Exodul.

M. Chagal – “Exodus” (1966)

For me, Christ has always symbolized the true type of the Jewish martyr. That is how I understood him in 1908 when I used this figure for the first time… It was under the influence of the pogroms. Then I painted and drew him in pictures about ghettos, surrounded by Jewish troubles, by Jewish mothers, running terrified with little children in their arms. (M. Chagall according to art historian Ziva Amishai-Maisels in Depiction and Interpretation: The Influence of the Holocaust on the Visual Arts, Pergamon Press, 1993, p. 185).

În moartea Lui se face invitația din trecut și cea de acum de a începe un nou exod, o eliberare din frica morții, o eliberare creatoare, vivace, multicoloră si multisonoră care se va vedea într-o realitate nouă, cea a Impărăției făcute vizibilă în Noul Ierusalim. Acolo unde nu va mai fi moarte…

Între timp ne zbatem cu propriile noastre cărări. Unele care dau în calea sângelui,  a morții ispășitoare de moarte. Alte cărări se dovedesc fantezii ce prind o rădăcină în realitate doar pentru a da naștere unei realități hibride, hidoase, răsturnate, distopice. A face știință cu adevărat înseamnă a redescoperi calea către Edenul pierdut, păzit de un serafim cu sabie de foc. Dar este totuși o încercare nobilă tocmai pentru că până și serafimii cei osteniți de milenii pot șopti adevăruri vechi în formule noi… A crede însă că promisiunile vieții veșnice ale trans-umanismului sunt Da și Amin! în limbaj hipermodern se poate dovedi o variantă nouă a vechii ispite ce a distrus vechea creație, cea fără de moarte: “Veți fi ca Dumnezeu!”.

Între timp ne îngropăm morții și, de multe ori, ratăm provocarea extraordinară de a ieși din comfortul dogmelor noastre, a drogului cu care refuzăm vecinătatea morții:

And now we are witnessing a transformation. A true opium of the people is a belief in nothingness after death – the huge solace of thinking that our betrayals, greed, cowardice, murders are not going to be judged… [but] all religions recognize that our deeds  are imperishable (Czeslaw Milosz, The Discreet Charms of Nihilism, The New York Review of Books, November 19, 1998).

Uităm însă că moartea nu poate fi mituită! Ea își va înfinge colții în fiecare. Doar cealaltă vecinătate, cea a învierii, e mai puternică decât moartea. O vecinătate a învierii care nu poate fi dezvăluită decât prin iubirea de Hristos. Pentru că acolo și un Nicodim, și un Pilat, și bogat și sărac sunt egalizați de recunoașterea neputinței de ne descurca pe cont propriu. Ori când descoperi cât de mic și neputincios ești, atunci vezi cât de mult a iubit Dumnezeu lumea….