Avataruri ale unui creștinism (non)consumerist

Consumerism thrives on emotional voids (Caroline Knapp).

Sunt un sceptic “ateu” când vine vorba de infuziile emo-psihedelice ale religiilor, inclusiv cea creştină, cu specificitățile carismatice foarte “în trend” peste tot în lume azi. Nu prizez narco-narcisismul muzicii “praise & worship” şi superficialitatea ei nu doar muzicală ci și ideatică, imaginară. Dar recunosc că am și eu momentele mele de “erupție mistică” a solitarismului, în intimitatea devoțiunii personale, ascultând unele melodii în care mă regăsesc, care transpun destul de bine cuvintele psalmistului (cum altfel decât jesus-at și el) pe ritmuri post-moderne. Muzica worship în gramaj rezonabil este binevenită ca variație, paletă de expererință muzicală și devoțională printre altele. Problema este atunci când această muzică devine monopolizantă, te trage cu toții dinții cu care îți zâmbește către un vortex linear dar sufocant. Simt atunci că orizontul unei astfel de experiențe artistice mă nivelează, mă constrânge să mă bucur de golurile mele emoționale în loc să mă elibereze către o experiență holistică, integratoare atât a minții cât și trupului și spiritului.

Când ascult/văd o astfel de piesă îi simt melodicitatea, îi apreciez căldura umană, îmi pot imagina plutind puțin pe valurile melodiei dar nu mă pot abține în a vedea-o/asculta-o cu ochiul unui determinist

– psihologic (un clinician poate citi ceva semne de co-dependențe, OCD, narcisism, hipnoza colectivă, excitare emoțională – a se citi mai ales Kenneth Hull – Music Wars, Neuroscience, and Self Psychology, 2009 și Miller & Strongman – The Emotional Effects of Music on Religious Experience: A Study of the Pentecostal-Charismatic Style of Music and Worship, 2002),

– sociologic (catharsis de trib/grup, “corporate Godcert”, mimesis colectiv),

– cultural antropologic (“night-club” church, consumerism al “recorded tradition”, hiper-pozitivism american, “liturghie” postmodernă).

(ca să nu mai spun de perspectiva teologică – nu poți avea intimitate cu Dumnezeu prin reducere a transcendentului la gâdilări emoționale și mantre psihedelice – “sacrul” e o categorie pe care postmodernul o percepe prin surogate, și alea la mâna a doua/treia – prin filmele de groază, apocalipsme, anti-artă, etc.).

Degeaba spunem “de gustibus non disputandum!” – nu e vorba de stil ci tocmai de ceea ce găsim dincolo de el! Ori muzica cu adevărat bună ia subiectul uman și îl duce dincolo de propria umbră! La fel cum Hristos ne-a chemat la o nouă identitate prin purtarea crucii, pășire pe cărarea strâmtă (care oferă profunzime devoțional-teologică), asumare a unei puteri psihice care întoarce obrazul și nu pumnul, știe să fie înțelept ca șarpele și totuși inocent și fără răutate ca porumbelul (inovator cultural și pozitiv social).

O întreagă bogăție de resurse pentru bolile lumii acesteia este îngropată în consumismul nostru religios. (Ar trebui să vorbim și despre o altă boală consumeristă a creștinilor, cea intelectualistă, de concurența epatării citatetelor și a definirii de sine și moralității proprii prin contorul cărților citite. Creștinismul nu a dus lipsă de cărți bune. Problema e cât de buni devin cei care le citesc!) Trist este faptul că naivitatea nervoasă a tinerilor obosiți de negăsirile din biserici îi impinge pe aceștia în a deveni consumatori (și apoi vânzători) ai necăutărilor din lume! Un cerc vicios care se prelungește din ipocrizia unora în cea a altora. Și totuși, Hristos a murit pe cruce nu ca să umple coșul consumismului emoțional, intelectual, psihedelic, financiar, etc., ci ca să ne izbăvească de atfel de circularități adictive. 

Consumer Jesus by  Banksy (2005)