360

360 este numarul care contabilizeaza schimbari radicale. schimbari care cer nu eroisme filmate 3D, in slow-motion, ci simple acte de iubire și de cedare a propriilor dorințe.

individualismul postmodern are capriciul acoperirii sărăciei legăturilor sociale cu happeningurile pe care le considerăm ca pasiuni. ei bine, filmul 360 dezvăluie o geometrie a dorințelor care se luptă să se elibereze de sub imperiul necesităților minore, a banalității care sufocă umanitatea unor actori străini de propriul lor rol în viață. avem soți care se luptă cu tentația de a disjunge rolul de soț/soție cu cel de iubit/iubită, căutând eliberarea ”pasiunilor” egoiste în relații facile. de fapt în astfel de derive o absență familiară este înlocuită cu una disponibilă la cerere (poate în viitor voi avea oportunitatea să vorbesc mai mult despre fascinația culturală a adulterului). un deținut eliberat condiționat se luptă cu tentațiile sexuale care i-au distrus viața. un tată se eliberează din prizonieratul regretelor dar și a speranței de a îi cere iertare fiicei sale dispărute.

în absența unui Dumnezeu care să fie referința comună pentru persoane și vieți atât de diferite, iată că 360 pune accidentalul, aleatorul, ca factor care în mod egal disturbă și aranjează vieți ce devin astfel ”destine libere” (rămânem astfel în limbajul paradoxului, ca o alternativă laică la misterul și providența divină).

360 e un film simplu, natural, uman. e simplu pentru că urmărește liniile clare pe care noi le vrem întortocheate și încâlcite într-un mecanism impersonal care să ne absolve de orice responsabilitate. e natural pentru că bucuria regăsirii unora e balansată de traumele pierderii altora. e uman pentru că avem o întâlnire cu niște chipuri umane, calde/reci/pasionale/stoarse de emoții și așteptări, etc., nicidecum cu digitații obsesive pe butoanele sau ecranele unor instrumente/tehnologii străine de ceea ce înseamnă suflare și emoție umană.

putem filozofa la nesfârșit motive pentru care să ne sustragem alegerilor simple dar dureroase. dar atunci când înțelegem că individul uman e un homo reciprocus, că suntem mult mai bogați când ne exprimăm pasiunile unei solidarități și empatii care pot fi mai naturale decât idolatriile sinelui înfășurat în vicii entropice, atunci poate vom înțelege că sunt lucruri pentru care se merită să renunțăm la ”plăcerile de o clipă ale păcatului”.