Eram în anul întîi de facultate, student la Universitatea Babeș-Bolyai. Întâlnirea cu profesorul de semiotică, cel care ne-a introdus în ”baia de acid a postmodernismului”, avea să producă ceva deranjamente în universul meu ideatic. Lecturând Nietzsche, Freud, De Saussure, Barthes, Derrida, Vattimo, etc., asistam la o întreagă pledoarie pentru părăsirea oricărei urme de inocență și credulitate. Vechea lume, creată și întreținută artificial de mituri și superstiții, trebuia înlocuită cu o rețea imensă de așa zise judecăți de valoare, aparent modeste și reduse doar la sfera realismului radical, a experienței empirice cotidiene. Halucinant concurs de etichete!
Într-una din pauzele acestui curs de semiotică și filosofia culturii, împreună cu un prieten de al meu, siderat și el de radicalitatea ideilor cu care ne ”mângâia” profesorul, i-am lăsat pe catedră un bilețel cu o întrebare. La reluarea cursului, profesorul citi pentru sine întrebarea noastră: ”oare nu cumva ne credeți puerili dacă încă mai credem în valori și adevăr?” Ne-a răspuns cu o nedisimulată superioritate jucăușă: ”A, nu, nu vă cred puerili, dar mie îmi place că voi vă credeți așa!”
Au trecut anii și îmi dau seama că de fapt industria miturilor nu a fost nicicând falimentară, ba chiar dimpotrivă, lucrează din greu și în zilele noastre așa zis ”emancipatoare”. Am scris și cu alte ocazii despre Cum și de ce devenim cinici? sau cum am ajuns captivii metadiscursurilor persuasiunii interpretative ale noilor demiurgi ai realităţii, ale industriilor imaginarului şi a economiei bunurilor simbolice (Legitimarea şi delegitimarea discursului filosofic). Se cuvine să dăm dreptate intuiției lui Blaise Pascal care compara istoria umanității cu etapele vieții unui om, modernitatea noastră târzie probând că am ajuns la vârsta bătrâneții sclerozate a gândirii occidentale, a celui care refuză să creadă unele lucruri pentru că are mintea înfiptă adânc în credința în alte lucruri, mult mai confortabile.
M-aș opri acum cu o recomandare pentru Busted: exposing popular myths about Christianity (Fred von Kamecke, Zondervan, 2009), carte ce devoalează miturile în care cred cu tărie unii sceptici față de :
– Biblie:
- nu poți să crezi ce scrie în Biblie pentru că a fost tradusă de prea multe ori;
- evangheliile nu sunt demne de crezare: au trecut prea mulți ani de la evenimentele descrise;
- știința a dovedit că minunile nu pot fi posibile, deci Biblia e o poveste de adormit copii;
- autoritățile politice și cele bisericești au ales ce cărți să fie incluse în Biblie;
– Isus
- Isus a fost doar un alt guru ce a învățat în India;
- Isus nu a pretins niciodată că ar fi Mesia;
- Isus nu a murit pe cruce;
- Isus nu a înviat;
- Isus nu a pretins niciodată că ar fi Dumnezeu;
– Dumnezeu
- ”Trinitatea” a fost inventată de teologii din secolul IV;
- Isus, creștinii și mulsulmanii se închină la același Dumnezeu;
- toate religiile învață în mare aceleași chestiuni, (toate religiile duc la Dumnezeu);
- Dumnezeul din Vechiul Testament este unul al mâniei și răzbunării, dar cel din Noul Testament este unul al milei;
- existența răului din lume probează inexistența lui Dumnezeu;
– credința creștină
- nici nu a existat așa zisă credință creștină (ortodoxie) până în veacul al patrulea;
- creștinismul este plin de ură, de judecată și intoleranță;
- creștinismul este anti-semitic;
- pot să mă închin lui Dumnezeu sub un copac, deci nu am nevoie de biserică;
- Isus, Biblie, Dumnezeu – chiar contează toate astea?
Văzând cât de răspândite sunt aceste mituri, cu câtă ignoranță sunt apărate și cât de convinși de ele sunt cei care se pliază pe moda vremii doar ca să își asigure acceptanța socială, mi-aș permite zâmbetul profesorului meu: ”A, nu, nu sunteți sceptici, raționali și superiori, dar e hazliu că vă credeți așa!”
Alonewithothers's Blog 