… și nu ne duce în ispită (dincolo de duplicitate – prima parte -)

America is a vast conspiracy to make you happy. (John Updike)

Un pastor american declara că peste 50% dintre păcatele confesate de enoriașii lui de azi ar fi fost imposibile din punct de vedere fizic cu 20 de ani în urmă. Durerea unei femei care nu știe ce să facă cu dorința soțului ei de a deveni femeie sau să convingi un enoriaș de comportamentul său compulsiv, cu dependență de jocuri pe computer sau de pornografia virtuală, aceste realități par a depăși cu totul prescripțiile vechi de milenii ale Bibliei. Dar oricât de zglobii și originali ne-am crede, vom constata în cele din urmă că rescriem cu ceva variații aceleași urme/semne care trădează natura noastră umană.

În articolul precedent am văzut cum aparent gratuita benevolență a comerciantului poartă în sine mecanismul de control al dorinței clientului. Iar masificarea dorinței prin canalele de comunicare, atât de performante azi, aduce cu sine controlul cvasi-generalizat. Uriașul și împovărătorul sistem cultural de astăzi ne amprentează existența în termeni comerciali: trebuie să dorești, să cumperi, să schimbi, să vinzi.

Înainte de a discuta mai în detaliu dinamica dorinței, metamorfozată în ceea ce anticii numeau ”păcat” iar postmodernii ”atitudine”, aș descinde puțin în miezul unei întâlniri care se dovedește paradigmatică pentru existența umană. Este vorba despre pasajul ispitirii lui Isus (Matei 4:1-11).

Este cât se poate de tulburător modul în care începe acest pasaj: ”Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul”. Atunci când? De ce trebuia să fie ispitit? Ce înseamnă a fi ispitit? De ce a fost adus în mijlocul ispitei de către Duhul Sfânt? Toate aceste întrebări sunt de fapt o copie răsturnată a întrebărilor pe care ni le punem cu privire la noi: de ce suntem un ghemotoc de dorințe, cu pulsiuni fără număr care se zbat să treacă de cenzura rațiunii, de ce suntem atât de limitați de controlul normelor sociale, oare nu cumva Dumnezeu se joacă de-a polițaiul cosmic, de ce să ”diabolizăm” oferta tentantă a diavolului de a ne emancipa de orice formă de inhibiție, etc.?

În pasajul nostru îl vedem pe Isus la o zi distanță de revelarea lui Dumnezeu în apa Iordanului, la botezul Său. Acolo are loc o arătare cât se poate de vizibilă a lui Dumnezeu, încredințându-L pe Isus de statutul Său de Fiu. În proclamația Tatălui se adună două referințe vechi-testamentale: Ps. 2:7 și Isaia 42:1. Cel promis să fie Împărat va veni de fapt ca rob, servitor umil, supus durerilor și morții. ”Împărăția Tatălui se capătă prin ascultare”, iată lecția revelației de la botezul lui Isus de la Iordan (Matei 3:17)!

Deci după o astfel de teofanie urmează un drum în pustie, o testare a credincioșiei, o confruntare pe care omul a pierdut-o în Eden. Noul Adam este acum ispitit nu în grădina Edenului, realitate care îți oferea toate evidențele să crezi în Dumnezeu, ci în pustie, o realitate care pare a fi mai degrabă un bun argument al faptului că Dumnezeu a pierdut lumea din control, că nu prea are putere pe pământ.

Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit (Matei 4:2).

Au trecut zilele în care suportul emoțional al maselor și al evidenței prezenței divine puteau înflăcăra pe oricine în a rămâne credincios. În descoperirea unor nevoi umane aduse la limită, diavolul agresează cu întrebările sale viclene:

Ispititorul s-a apropiat de El, şi i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” (Matei 4:3)

Oferta diavolului e total răsturnată față de cea a Tatălui: împărăția nu se oferă (prin ascultare și slujire), ci se reclamă! În descoperirea nevoilor primare ale omului, diavolul pare a fi gânditorul, cel care ne deschide opțiuni cognitive noi. El ”s-a apropriat” de Isus, nu știm sub ce formă – șarpe, înger de lumină, persoană umană. Știm însă că, ca și în cazul lui Iov, diavolul are acces la om. Problema nu e că diavolul nu știa scriptura, ci modul în care el o interpretează: ”<Dacă ești> atunci trebuie să îmi dovedești aici și acum mie, cel care devine juriul ce te poate confirma! Oare nu cumva ești deziluzionat, un scamator? Nu cumva trăiești într-o realitate virtuală, o iluzie?” O dată pusă îndoiala asupra identității umane, adică cucerită cazemata conștiinței de sine, atunci te poți juca cu acea persoană cum dorești! Acest principiu este cât se poate de valid și testat cu brio în epoca noastră, a permanentelor destructurări și construiri de identități la comandă.

Deci un prim aspect al ispitirii este faptul că identitatea pe care o reclami trebuie să fie confirmată de ordinul pe care Îl poți da lui Dumnezeu, care musai trebuie să se prezinte la raport. Iar această confirmare trebuie să fie vizuală, empirică, concretă, un adevărat show care să uimească. Paternitatea lui Dumnezeu, grija Lui părintească trebuie dovedite prin cerința fiului de a i se împlini nevoia! Căci ce tată îi dă fiului său o piatră când acesta cere pâine (Luca 11:11)? În caz contrar, deicidul e singura soluție de eliberare!

Al doilea aspect ar fi calea liberă de a ieși de sub blestemul de a mânca pâine cu sudoarea frunții, din Gen 3:17-19. ”Scurtcircuitează legile lui Dumnezeu, forțează limita, ia inițiativa în fața unui Dumnezeu care are dar nu vrea să îți dea! Cu siguranță că Dumnezeu va trebui să facă o excepție în cazul tău, aici și acum.” Întotdeauna îndemnul șarpelui va fi unul care te va încuraja să iei cu propria mână ceea ce îți trebuie, va împinge omul la consum, la asigurarea independentă a ceea ce îți trebuie pentru împlinirea nevoilor. Apetitul odată trezit, trebuie musai consumat!

Răspunsul lui Isus vine pe linia respectării Cuvântului lui Dumnezeu, a dependenței, a ascultării.

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: ,Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4:4)

Nu se neagă nevoia, ci se restabilește prioritatea relației de ascultare față de Dumnezeu. Cel care îi învăța pe ucenici cum să se roage, cerând pâinea cea de toate zilele de la Dumnezeu, trăia El însuși această cerință. De fapt este ironică sau prostească cerința diavolului adresată Celui născut în Betleem (casa pâinii), prezentându-se apoi lumii ca Pâinea care vine de la Dumnezeu (Ioan 6:51).

Calea spre binecuvântare nu e reclamarea nervoasă, ci ascultarea. Nu suntem doar consumatori, așa cum ni se repetă obsesiv în fiecare clipă. A trebuit ca Cel venit ca Pâinea vieții să fie crucificat, omorât, ca să ne trezim din visul consumului aparent gratuit cu care ne-a ademenit diavolul. Privind pâinea frântă de la Cina Domnului, avem dovada clară a unei identități, a ieșirii din malaxorul duplicității celor care proclamă că sunt fii dar îi comandă Tatălui, așa cum erau cei din Ioan 6, deconspirați mai târziu ca fii ai diavolului (Ioan 8).