Credința fără iluzii sau evadarea din Pop-Christianity (1. cinismul nostru cel de toate zilele)

Cum te-ai simți dacă chipul dușmanului de moarte îl descoperi în propria-ți oglindă? Poți scăpa de senzația teribilă că inamicul s-a infiltrat atât de adânc în tine încât propria-ți fericire îți este și damnare? Procesul iluzionării continue, în care ne ținem captivi de multe ori, conține mecanismul externalizării propriilor demoni în cohortele de greșeli ale celuilalt. Fenomenul este cât se poate de evident și demn de condamnat în fiecare dintre noi, dar mai ales la cei care se întrec în pretenții de vitalitate, onestitate și prosperitate de orice fel.

O boală a spiritualității creștine occidentale este cinismul – răspunsul repezit/simplist/ prin ricoșeu la trăirea unei iluzii mereu împopoțonată cu pretenții de împliniri mărețe. Cinismul creștinismului pop nord american este diagnosticat de Andrew Byers în Faith without illusions. Following Jesus as a cynic-saint (IVP, 2011) ca o perfidă alergare pe un culoar al unei altfel de auto-iluzionări (Notă: întotdeauna voi privi cu un plus de încredere o critică care vine din interiorul domeniului criticat, în speță critica protestantismului de către un protestant poate fi mai onestă decât cea a unui catolic sau ortodox – viceversa e la fel de valabilă).

Autorul oferă câteva posibile rădăcini ale cinismului creștinismului de duzină:

1. idealismul în biserică, idealism ce se manifestă printr-o antropologie idealizată (“poți face tot ceea ce ți-ai pus în minte să faci!”), uitând de antropologia realistă din Biblie, uitând faptul că ești un abur și că nu tot ce ți-ai pus în minte depinde de puterile tale (Iacov 4: 13-14). Discursurile creștinismului siropos nord american tind să nege nu atât limitările umane, cât potențialul păcătos al omului. Apoi cosmologia idealizată a trăirii unei “vieți creștine victorioase”, care este de fapt versiunea creștinizată a “American dream”, exportată lumii prin teologia sănătății, a bogăției, evanghelia prosperității. Această evanghelie nu vorbește,  și nici nu poate vorbi despre Auschwitz, crimele din Congo, despre copii abuzați, adică despre realitatea crudă și inumană a lumii reale în care trăim. Mai menționăm teologia idealizată, exprimată prin lozinci de genul “Dumnezeu nu-ți va da niciodată mai mult decât poți duce”, uitând să citim și versetul următor din 1 Cor. 10:14 prin care apostolul ne îndeamnă să ne ferim de idolatrie.

Once we embrace an idealized anthropology that assumes good things happen to good people who work hard to succeed, and once we adopt an idealized cosmology that leaves little room for pain and suffering, then we begin making assumptions about God who has supposedly secured all these cheery arrangements. We end up with an idealized God, a God who”never gives us more than we can handle”. We begin making broad generalizations premised on our idealized theology, like”my God would never allow that.” We begin making promises on behalf of this idealized God like”your daughter will be healed of her cancer.” If idealistic anthropology has little room for the addict who never recovers and if idealistic cosmology has little room for a world full of tsunamis and holocausts, the idealized theology leaves little room for the tough reality of divine silence and unanswered prayers (39-40).

Putem să ne închinăm unui Dumnezeu care refuză conformismul idealismului nostru, Unul care dă dar și ia, Cel care a cucerit lumea nu prin putere și prosperitate, ci prin cruce? Viața creștină victorioasă este garantată nu prin evitarea durerii, ci prin îmbrățișarea adâncului ei, în Hristos!

Cinicii vor răspunde acestui idealism prin negarea promisiunilor eshatologice, a noii creații. Dacă idealiștii cred că acum pot beneficia de beatitudinile promise în prooroci, cinicii vor nega, spunînd că niciodată acestea nu vor fi împlinite. Soluția pe care o întrevede autorul la cele două extreme este cea a realistului credincios, a lui ”deja, dar nu încă”.

2. religiozitatea creștinilor este vizibilă printr-o identificare greșită a activităților spirituale cu spiritualitatea însăși. Mulți dintre noi înțelegem creștinismul ca o sumă a performanțelor spirituale, o sumă a abstinențelor, a ”nu fă asta”, a unei negări de sine care se cere compensată cu merite spirituale (cât te-ai rugat, citit, făcut și implicat în activități creștine, etc.). Ajungem astfel la circularitatea vicioasă religiozitate – moralism – ritualism.

When we think we are most spiritual before God may actually be when we are most offensive to God (p. 52 – a se citi deconstrucția performanțelor religioase din Amos 5:21-24, Isaia 1:11-17, Ieremia 6:20; 7:21-24).

În fața lui Dumnezeu ori vii cu mâinile goale ori nu vii deloc!

Cinicii reacționează la legalismul multor creștini cu o apatie sau chiar cu un antinomianism deșănțat, cu dorințe rebele îndreptate chiar împotriva principiilor biblice cât se poate de clare.

Dispozițiile religioase dau naștere conflictului dintre har și fapte, conflict pe care legaliștii și antinomiștii îl alimentează prin transformarea în simple slogane a versetelor din Galateni 2:16 și Iacov 2:24. Rezolvarea acestui pseudo-conflict este simplă dacă apelăm la pasajul din Tit 2:11-14. Harul exclude auto-îndreptățirea prin religiozitate, dar reclamă ascultare și disciplină.

3. adicția experienței – este foarte greu să nu te transformi într-un cinic atunci când descoperi că tot felul de personaje pline de ”experiențe cu Duhul Sfânt” au adicții și vieți morale dezastroase. Occidentul hiperindustrializat are nevoie de spiritualitate experiențială, de ”întîlniri mistice” și trăiri emoționale.  Pentru că Dumnezeu își comunică emoțiile (Osea 11:8, Țefania 1:18, Ioan 11:33-35, Marcu 3:5, Isaia 63:10, Efeseni 4:30) iar noi suntem creați după chipul Său, atunci emoțiile sunt legitime, parte a vieții noastre. Dar când auzim lozinci de genul ”just follow your heart”, atunci să ne reamintim cum este inima umană (Numeri 15:39, 1 Împărați 12: 33, Ieremia 17:9, 13:10, 23:17). Să nu uităm și faptul că emoțiile sunt întotdeauna conectate cu activitatea neuronală, cu cea hormonală, fluctuând în funcție de vârstă, vreme, dietă, etc.

Experiențele spirituale pot fi atât sfinte cât și oculte (Deut. 13:1-3, Fapte 8:9-11, Apoc. 13:13-15, 16:14, etc.). Chiar la anumite experiențe spirituale valide, noi putem avea răspunsuri greșite (a se vedea problema corintenilor în folosirea darurilor spirituale – 1 Cor. 12-14). Chiar și experiențele spirituale valide nu validează întotdeauna spiritualitatea noastră (cazul lui Saul din 1 Samuel 10:12, 19:24). ”Elita aristrocrației spirituale” va construi mitul ”cu cât ești mai normal, cu atât ești mai puțin spiritual”, uitând de modul în care lucrează Duhul Sfânt de cele mai multe ori (Ioan 16:13, Rom. 8:13, 2 Cor. 3:18) și folosindu-Se de Duhul Sfânt ca o putere, nu ca o Persoană, strict legată de revelarea lui Hristos (Romani 8:9, 1 Petru 1:11, Fapte 16:7, 2 Cor. 3:17-18, Filipeni 1:19).

Există și perioade ale ne-experienței – să ne uităm la Iov 23:8-9, Ps. 69:3, Isaia 45:15, Plângeri 3:44, Marcu 15:34, la muntele Nebo al lui Moise, la Golgota lui Hristos, descoperind adevărata experiență cu El atunci când pășim prin credință, nu prin vedere.

Răspunsul cinicilor la industria experiențelor religioase este scepticismul și hipo-spiritualitatea. Ni se cere să cercetăm duhurile, dar să nu negăm Duhul. Scepticismul multor cinici este distrugător, nicidecum unul care zidește. Reacția la exagerările experiențelor de tot felul trebuie să fie dragostea (1 Cor 13 e așezat în mijlocul discuțiilor despre darurilor spirituale). Uite așa ajung mulți cinici să considere faptul de a fi ne-spiritual și de a nega cu aroganță orice emoție ca o formă de normalitate a vieții creștine.

(va urma)