Interesant

În cei trei ani cât am fost profesor la Liceul de Arte “N. Tonizta” din București am avut ocazia să particip cu elevii mei la destul de multe “vernisaje”. De fapt eram martori la veritabile pelerinaje ale profanilor pe la statuile “celebrităților” unei lumi prea închise și izolate. Cu interesul unui mic antropolog al culturii, urmăream cum se desfășoară ritualurile sectei artiștilor într-o Românie devorată de griji prea cotidiene. Asistam pasiv la celebrări elitiste ale unor orgolii nicicând datoare în economia complimentelor. Un autism mutual, aș putea spune. Aveam să notez  gestica și curtoazia exagerată, dramaturgia relațiilor de putere dintre cel ce se “expune” și cei care îi “critică” tehnica, universul ideatic, oniric, religios, sexual, etc.. În cele mai multe cazuri aveam să notez cum registrul semantic al analizelor operelor de artă era cimentat cu expresii pompoase, hiperbolizări și jocuri lingvistice care concurau de fapt cu ceea ce ar fi trebuit să fie în prim planul atenției în acel moment. În beția de cuvinte inspirată de straturile de sensuri ale vizualului aveam să intuiesc ceea ce poate fi pshianalizat ca o boală a intelectualului, cel care îşi reclamă superioritatea (ca şi creditor) chiar şi în complimentarea altuia!

– “Cum vi se pare compoziția, cromatica …?”

– “Hm”, răspunde “criticul” cu un ton și ritm care să îi sublinieze gravitatea observațiilor sale, “lucrarea Infinit devorat este vivace, pune ochiul într-o tensiune continuă, degajă un dramatism uman intens, învăluite totodată de o căldură și muzicalitate vizuală….”

Pierzându-mi inocența în fața economiei simbolice ce se desfășura la aceste vernisaje, am căpătat senzația tot mai puternică că înșirarea de complimente nu face decât să sporească importanța și stima de sine a criticului, folosindu-se “altruist” de pretextul analizei respectivei compoziții. În jungla dramaturgiei socio-culturale în care erau prinși laolaltă victime și inchizitori, amici și inamici, șefi și sclavi,  elevi năuci, alții deja plictisiți, jurnaliști obosiți, vizitatori rătăciți și nelipsiții pișcotari de profesie, aveam să observ perversa industrie a criticii și bârfei profesioniste între artiști, bârfă răutăcioasă care pornea chiar de la complimente: “Domnule, foarte interesantă lucrarea, dar…” și urmau injecțiile cu sfaturi pentru ca opera respectivă să fi fost cu adevărat reușită.

Aveam astfel să descopăr omniprezentul compliment neutru “interesant”, cel care ascunde o neputință cu mai multe izvoare: cuvinte prea mărunte în fața unei realități prea fascinante, cuvinte ce lâncezăsc o invidie nedeclarată, o băgare în seamă atunci când simți că orizontul discuției respective depășește propriile eforturi de a o înțelege, prefecătorie amabilă ce urmărește finalizarea unei discuții obositoare sau inutile, etc. “Interesant” pare a fi eticheta universal valabilă ce poate fi aruncată peste lucruri frumoase, urâte, utile, bogate, seci, valoroase sau nu, etc. De fapt, “interesant” e un sinonim pentru “etc”, o binemeritată odihnă în fața unui efort (de admirație, respect, amabilitate, cunoaștere) care epuizează. “Interesant” este cuvântul care leagă diplomatic ireconciliabilul, straturile de personalitate, voințe, caractere.

P.S. Într-o situație în care mai multor profesori ni s-a făcut invitația de a participa la vernisajul unui artist “foarte interesant”, un coleg, profesor și el la același liceu de arte, scârbit de discursul zaharos și obosit de prea multe lucruri “interesante”, îmi șoptește horărât: “mă p.. pe cultura voastră!” Interesant, nu?