Poate un intelectual să creadă în Evanghelie? Cazul lui Nicodim (1)

În frumoasa prezentare a Jurnalului Oanei Pelea, Gabriel Liiceanu vorbea despre uimirea sa în faţa acelor oameni “al căror raport cu Dumnezeu este de o familiaritate care nu poate decât să te umple de invidie”.  Însă acelaşi profil uman, de intelectual exigent, îşi poate scuza neimplicarea sa afectivă în treburile “cereşti” prin argumentarea scrupuloasă a unei fatalităţi: ca să crezi în Dumnezeu, trebuie să ai un “organ al credinţei”. În faţa acestei structuri argumentative am o poziţie foarte incomodă şi paradoxală, aceea de a corecta eroarea implicită dar şi de a recunoaşte crudul adevăr pe care îl conţine.

Într-un anumit sens îţi este imposibil să crezi în Dumnezeu atunci când Acesta îţi este prezentat desfigurat după chipul şi asemănarea “profesioniştilor” religioşi. Însă nu cred că Dumnezeu este un subiect epuizat de vreun om, oricât de “sofisticat” ar fi el. Tainicele resorturi cu Cel care te-a plămădit nu pot fi acoperite în întregime de colbul bibliotecilor. Dumnezeu este o maiestate demnă de descoperit atât de agricultor cât şi de astrofizician pentru că El circumscrie în mod egal existenţa şi a unuia şi a celuilalt.

Fatalitatea cu care se sustrage curajului de a-L căuta pe Dumnezeu este o ruşinoasă scuză pentru un spirit “deschis şi dornic de cunoaştere”. Să nu ne plângem de abandon al divinităţii atunci când de fapt fugim de incovenientul întâlnirii cu ea! (Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu și repede (4. Fatalități topologice?))

Așadar, poate un intelectual să creadă în Evanghelie? Întreg edificiul de procese, relaționări și determinări pe care se zidește profilul unui intelectual îl obligă pe acesta mai degrabă la prudență, rezervă, îndoială și  multe explicații de ordin naturalist. Procesele impersonale  reci, obiective, cuantificabile, pe care el le poate controla, sunt preferate devoțiunii față de o persoană care poate manifesta dorințe sau “capricii” ce amenință “sfânta” autonomie a unui intelectual.

Am suficiente motive să consider pasajul din Evanghelia lui Ioan 3:1-21 ca fiind paradigmatic pentru cum anume un intelectual poate crede în Evanghelie. Găsim aici  aspecte general valabile pentru situațiile în care un intelectual ar avea curajul să se întâlnească cu Isus Hristos.

1. Precauție și condescendență

Semnele puternice care îi uimise pe atâţia oameni, acţiunile incomode şi cuvintele incendiare ale lui Isus din Nazaret de la sărbătoarea Paştelor se dovedesc a fi un  incomod material de reflecţie pentru liderii religioşi de la Ierusalim. Atitudinile acestor lideri se discern în timp şi în funcţie de interesele şi orgoliile lor, de căutarea slavei lui Dumnezeu sau a slavei deşarte de oameni (de exemplu Ioan 12:42-43).

De altfel, Evangheliile sinoptice ne prezintă începutul semnelor şi al învăţăturilor lui Isus în strictă legătură cu cadrul cultic oficial, cel al sinagogii:

Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod (Matei 4:23).

Şi s-a dus să propovăduiască în sinagogi, prin toată Galilea; şi scotea dracii (Marcu 1:39).

El învăţa pe oameni în sinagogile lor, şi era slăvit de toţi (Luca 4:15).

Isus îşi începe lucrarea intrând „pe uşa din faţă”, chemând preoţii şi fariseii să fie martorii semnelor şi a învăţăturilor Sale (a se vedea şi cererea lui Isus ca leprosul vindecat de El, la începutul lucrării Sale publice, să se prezinte preoţilor – Matei 8:4; Marcu1:44, Luca 5:14).

Evanghelia după Ioan păstrează acest tipar al Evangheliilor sinoptice, prezentând o discuţie a lui Isus cu un fruntaş al iudeilor, discuţie consumată în primul an al lucrării Sale publice (dacă se ia în calcul legătura organică cu capitolul precedent, a cărei acţiune se desfăşoară în prima din cele trei sărbători de Paşte prezentate în Evanghelia după Ioan).

Nicodim [1] era un fruntaş respectat, poate chiar decanul de vârstă al învăţătorilor lui Israel (vezi formularea lui Isus din v. 10). Acest fruntaş al iudeilor [2] vine noaptea la Isus, mânat de curiozitate şi precauţie în acelaşi timp. Putem schiţa un profil psihologic al lui Nicodim pornind de la un detaliu aparent nesemnificativ pe care îl găsim în versetul 2. Nicodim vine la Isus noaptea [3], ceea ce ar putea semnifica o reţinere, un scepticism moderat, o dorinţă de cunoaştere care însă nu este hazardată şi care nu riscă. În Evanghelia după Ioan mai avem două pasaje care fac referire la Nicodim, pasaje în care el este caracterizat tocmai în raport cu acest aparent nesemnificativ detaliu din capitolul 3:2.

Nicodim, cel care venise la Isus noaptea, şi care era unul din ei, le-a zis… (Ioan 7:50, s. m., M. C.)

Nicodim, care la început se dusese la Isus, noaptea, a venit şi el, şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe (Ioan 19:39, s. m., M. C.).

Nefiind un temperament uşor de înduplecat sau de convins, circumspect cu orice noutate religioasă, depozitar al unei cunoaşteri academice de invidiat, acest fruntaş (membru al consiliului iudeilor) ajunge, în cele din urmă, să se preocupe de îngroparea trupului Celui care tocmai fusese omorât la comanda „colegilor săi de breaslă” şi care Îl  considerau pe Isus a fi un profet fals. Cheltuirea unei sute de litri de aloe şi smirnă a fost un semn clar al preţuirii şi devotamentului său faţă de Isus, Hristosul cel aşteptat (Ioan 19:39).

Ţinând cont de anumite detalii pe care ni le oferă Evanghelia după Ioan, cum ar fi  frica unor fruntaşi ai iudeilor (formulare pur coincidentă?) de a nu fi daţi afară din sinagogi din pricina mărturiei lui Isus (Ioan 12:42), dacă mai luăm în considerare destinatarii şi contextul istoric în care Ioan îşi scrie Evanghelia, atunci se poate concluziona că inserarea acestui episod de către Ioan serveşte scopului său enunţat în capitolul 20:30-31. O înaltă faţa clericală este interesată de misiunea şi identitatea lui Isus, tâmplarul din Nazaret care s-a declarat Fiul lui Dumnezeu! Ce argument şi ce încurajare pentru cei asupra cărora plana îngrozitoarea rugăciune Birkath ha-Minim din sinagogile iudeilor, încurajare pentru cei care erau excomunicaţi din sinagogi, împreună cu oprobriul public, confiscarea de averi, etc., toate acestea datorată credinţei lor în Isus ca fiind Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Temerile şi îndoielile acestora ar fi putut fi aceleaşi cu cele pe care le-a avut Nicodim, unul din cei mai mari învăţaţi ai lui Israel. De aceea, Ioan transformă simple informaţii în material pedagogic, în instrumente necesare procesului edificării credinţei în Isus Hristos.

Nepermiţându-şi să-L cheme pe Isus la „biroul” său, Nicodim vine noaptea la Isus ca „să-i acorde” un interviu. Era de datoria sa, ca învăţat şi fruntaş al iudeilor, să stabilească, printr-o convorbire directă, dacă acest tânăr tâmplar din provincie este sau nu un şarlatan, ca mulţi alţii care au fost înainte şi care au entuziasmat mulţimile ignorante. Totodată, în contrast cu caracterul tainic al vizitei sale şi cu toate formalismele specifice spiritului academic, putem admira la Nicodim smerirea de care poate da un fruntaş, învăţător, aristocrat şi bogat al iudeilor, venind la Isus, fiul unui modest tâmplar, care nu avea vârsta respectabilă a învăţătorilor lui Israel, care nu era înscris sub protecţia nici unui mare demnitar şi nu învăţase la picioarele nici unui magistru. Ceea ce îl obliga însă să treacă peste aceste cutume sociale era dovada semnelor pe care le făcuse Isus, semne care erau o încuviinţare pentru Nicodim că Dumnezeu scutură praful uitării de peste poporul Său. Şi să nu uităm de discursul de la Templu, unde Isus le-a dat de înţeles iudeilor că El este Fiul lui Dumnezeu, Împăratul promis.

Pentru că tiparul validităţii profetului din Deuteronom 18 era respectat, fapt vizibil prin semnele pe care le-a făcut Isus, Nicodim avea toate datele necesare să creadă că după secole întregi de tăcere, Dumnezeu vorbea din nou prin acest Isus.

Asumându-şi rolul de reprezentant al învăţaţilor („supervisor”-ii) lui Israel, Nicodim începe discuţia cu Isus prin politicoasa constatare:

– „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” (Ioan 3:2)

Nicodim, un expert în domeniul credinţelor religioase ale lui Israel, oferă o anumită recunoaştere unui personaj cvasi-necunoscut dintr-un colţ prăfuit de provincie. Un intelectual îşi afirmă superioritatea (ca şi creditor) chiar şi în complimentarea altuia! Formularea lui Nicodim este oare semnul unei emfatice neutralităţi inserată în adresările la persoana întâi plural sau a unui deficit funciar de identitate specific, de altfel, multor intelectuali? Modul de adresare al lui Isus este însă o opţiune terapeutică: Eu îţi spun (v. 3, 5, 11, 12), expresie a tainei Trinităţii lui Dumnezeu: Noi vorbim şi mărturisim (v. 11-12).

Adresarea politicoasă a lui Nicodim (Rabbi – Învăţătorule, un statut foarte respectat în Israel) ar fi trebuit să fie un compliment năucitor pentru Isus, cu cât mai mult că venea din partea unui distins învăţat al lui Israel.

Pedantismul academic pare însă a fi steril în faţa lui Isus! Cunoscând trăirile lăuntrice ale lui Nicodim, Isus nu respectă convenţia intelectualistă de a nu rămâne dator în economia amabilităţilor (fie ele şi gratuite câteodată), răspunzându-i destul de direct:

– „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”

Replica tăioasă a lui Isus are menirea de a dezvălui adevărata intenţie a lui Nicodim, sufocată de formalisme protocolare. Răspunsul lui Isus nu pare a fi citarea unor ziceri din vechime, de genul „Aşa vorbeşte Domnul” specifică profeţilor vechi-testamentari, sau o sofisticată exegeză „Moise ne-a învăţat că…”, proprie învăţătorilor săi contemporani. Isus îi răspunde cu „Amin, Amin îţi spun că…!”. Isus îşi asumă întru totul validitatea cuvintelor Sale, trimiţându-l însă pe Nicodim să coreleze mai multe note bibliografice pe care le avea în arhiva sa biblică.