Oare ce viitor are o societate atunci când educația copiilor ei este deformată de o exagerată preocupare pentru nonstresul tâmp dar fericit al “copilului rege” (mângâiat de controlul birocratic/”științific” al școlilor), tributară intereselor de clan al sindicatelor profesorilor și cenzurată de dictatura corectitudinii politice a stângii militante?
În documentarul Waiting for Superman este surprinsă realitatea calității precare a profesorilor și presiunile teribile pe care le au sindicatele asupra a ceea ce a ajuns astăzi educația în școlile publice din America. Totuși, dincolo de elementele culturale specifice Statelor Unite și trecând este simplificările și subiectivismele inerente unui regizor militant, asemănările cu sistemul de educație publică din România sunt destul de “întâmplătoare”.
Din păcate, nu prea văd să se configureze soluții pentru revitalizarea școlii atunci când se dizolvă ceeea ce Neil Postman numea “narațiuni majore/mituri sau dumnezei” (Neil Postman, The end of education. Redefining the value of school, Alfred A. Knopf, New York, 1996, ch. 2, Some gods that fail), având în schimb surogate precum mitul utilității economice, al succesului facil, al faimei/prestigiului, etc.
Așadar, cine nu își permite o școală privată trebuie să își educe copilul suficient de bine pentru a supraviețui vortexului de la școala publică. O loterie care se joacă cu formarea viitorilor adulți!
Sloganul de pe afișul filmului mi se pare cât se poate de inspirat:
The fate of our country won’t be decided on a battlefield, it will be determined in a classroom.
Alonewithothers's Blog 