Credeam că superficialitatea e plată, fără variațiuni, sterilă în măruntaiele ei. S-ar părea însă că m-am înșelat. Supercifialul are proprietatea virală de a se adapta corpului valoric pe care îl reproduce ca simulacru, trupul ei fad căpătând diverse forme. (Raportându-ne la original, la Creator, cu toții suntem damnați să suportăm în ADN-ul nostru structuri ale superficialității. Cred însă că la fiecare diferă proporțiile dintre dorința de veritabil și cea de confort/facil.) Iată doar două variațiuni ale superficialului, culese din spații culturale și geografice foarte diferite.
1. Materia grea a birocrației
Toamna anului 2002, undeva prin nordul României. Atunci eram un proaspăt licențiat, imersat în “meandrele concretului”. În prima ședință de consiliu profesoral la care am participat ca “profesoraș”, directorul, cu o mină foarte serioasă și preocupată, ne anunță că vom avea parte de o inspecție “de la Minister”. În ușorul freamăt al măruntelor îngrijorări ale profesorilor, cuvintele directorului răsună profetic, ca o prescripție eliberatoare:
Nu mă interesează cum sunteți la ore, puteți să fiți de 5, 6, dar ce mă interesează e faptul că documentele trebuie să fie de nota 10!
În toată experiența mea de profesor în România nu am găsit cuvinte mai potrivite pentru a descrie preocupările și viziunea a foarte multor actori din sistemul de învățământ.
Când îndopăm realitatea cu steroizii realizărilor articificiale, să nu ne mirăm că rămânem în același registru al împlinirilor minore!
2. Materia ușuratică a zâmbetului comercial
Iarna anului 2011, undeva prin “the best place on Earth” (adică Vancouver, BC, Canada). La cafeneaua unde îmi adun cu sârguință “experiența canadiană“ managera ne convoacă pentru ultimele “directive”. Printre alte mărunțișuri nedemne de reținut, mi-a rămas în minte următorul sfat:
Nu uitați că trebuie să servim clienții cât mai rapid, în cele 35 de secunde prescrise de compania noastră. Așa că luați comanda de la client, realizați-o cât mai repede și apoi “kick him out with a biiiggg sssmiiiillleee”.
În fuga de a oferi “cele mai bune servicii cât mai multor clienți”, ajungi la paradoxul răsturnat al depersonalizării. Serialitatea zâmbetului comercial își hrănește vitalitatea cu deschiderea portofelului clientului. Odată ajunși la climaxul actului comercial, adică la tranzacția propriu-zisă, zâmbetul fad e în căutarea unei noi victime, având o fugară aversiune față de credulitatea netranspusă în act valoric (bani, imagine, timp) a partenerului “uzat”, cuantificat deja într-o flămândă cifră a vânzărilor.
Pântecul fetid al amabilității comerciale pare a fi imun la indigestiile umanizării și ale investiției de încredere, pe a căror valoare simbolică însă mizează enorm. Acestea sunt doar simple semne (ceva ce stă în locul altceva) performative. În ontologia suprafeței nu există referent, ci un simulacru de referent, adică pur semnificat (investiție simbolică), orfan de filiația cu realitatea/referința factuală. În cultura excitării superlativelor, așa cum e cea hipermodernă, nu e loc pentru veritabilul costisitor, obținut prin renunțare, nicidecum prin “benevolența gratuită” a comercianților.
Am ajuns să cred că J. Baudrilllard avea dreptate (mai ales în ceea ce îi privește pe americani): niciodată să nu crezi un zâmbet atunci când acesta ocupă (abuziv) spațiul gol al personalității!
Alonewithothers's Blog 
Analiză demnă de luat în seamă căci revelează esenţa dramei intelectualului în lumea modernă. Vorba unui canadian – Marshall McLuhan – trăim într-un sat global şi de aceea ce se întamplă azi în Columbia Britanică sau în Bucovina nu ar trebui să difere prea mult, pupate cu excepţia unor specificităţi etnice.
În cazul nostru, cheia dilemei cafenelei este adjectivul “bune” (la superlativ şi legat de servicii). « Bune » în acest context înseamnă rapide şi cât se poate de identice. Căci cafeneaua respectivă are un serviciu « drive through » unde între comanda plasată din automobil prin microfon şi primirea comenzii nu trebuie să treacă mai mult de 35 de secunde. Filosofia comercială a unor astfel de firme este « deservirea promptă » şi fără pretenţii. Asta este esenţa conceptului de « fast food ». Repetitivitatea de-a lungul a 8 ore de serviciu nu are cum să nu ducă la robotizare (ca mijloc de protecţie a minţii). Să ne amintim un pic de satira excelentă a lui Chaplin din « Timpuri moderne » şi imaginile halucinate ale aceleiaşi repetitivităţi industriale din extraordinarul Baraka a lui Ron Fricke. Există o mişcare de rezistenţă acum, începută în Europa şi care poate că are şanse să prindă şi în America de Nord dacă criza continuă : restaurante « slow food ».
Cât despre golul zâmbet anglo-saxon, e de aşteptat de la o cultură în care oamenii se salută cu « Ce mai faci ? » şi răspund « Foarte bine, mulţumesc » chiar când au aflat că vor muri de cancer în următoarea lună. Revolta românului în faţa unei atari superficialităţi şi – din punct de vedere mioritic – făţărnicii, este de înţeles dar inutilă. Pentru că întrebarea la care trebuie el/ea să răspundă este « Cum a putut un astfel de popor să devină stăpânul lumii ? » Răspunsul este demn de o temă aparte pe acest blog.
Ceea ce contează în contextul prezentei discuţii este cercul vicios în care ne-a dus ştiinţa: a creat tehnologia, a făcut-o accesibilă oricui şi prin aceasta a contribuit la îndobitocirea majorităţii populaţiei lumii (astfel încât « fast food » a putut devenie doar o altă expresie a culturii). Drept consecinţă, spaţiul dintre intelctual şi restul populaţiei a devenit un abis şi pragmatismul tehnologiei determină tot mai mulţi indivizi care ar trebui să fie intelectuali prin formaţie să devină utilizatori şi « experţi » într-un domeniu mereu îngustat astfel încât însăşi eticheta de « intelectual » nu li se mai potriveşte. Categoria adevăratului intelectual, cel care indiferent de domeniu de expertiză rămâne un creator nu numai utilizator, este într-un proces avansat de subţiere care se aseamănă cu o pre-extincţie. Dilema farfuridiană este mai actuală ca niciodată : ori schimbăm totul dar nu modificăm nimic ori nu schimbăm decât pe ici, pe colo, şi anume în părţile esenţiale…
Comentariul Dvs se poate constitui ca un articol intreg, date fiind coerenta si bogatele exemple oferite. 🙂
E adevarat, ca si intelectual (implicat acum in interiorul mecanismului de producere a serialitatii fordiene a fericirii consumeriste) sunt preocupat de implacabilele influente ale tehnologiei cu sfera gandirii si simtirii noului om – homo technologicus -, vorba lui Albert Borgmann (prelungindu-l pe Heidegger): omul contemporan trăieşte într-o paradigmă a dispozitivului (device paradigm). Aici, nivelarea e totala, nu mai exista decat proiectanti si utilizatori, competenta e net surclasata de performanta. Asadar, poate ca ne e dat sa se implineasca cuvintele lui Rene Char: