Scurt eseu despre cum poţi să nu ai niciodată dreptate
Nu are convingeri decât acela care n-a aprofundat nimic (Emil Cioran)
Etica întrebărilor şi genetica răspunsurilor
Greşesc oare dacă pun pe seama unei responsabilităţi morale punerea întrebărilor, genetica fiind cea care determină (într-o anumită măsură) găsirea răspunsurilor? Pot astfel să întreb: poate fi cineva ipocrit în aparenta sa modestie şi smerenie a cuvintelor sale? Poate fi modestia o formă de aroganţă? Să fim deschişi la minte şi să nu ne gândim că aceste “calităţi” sunt valide doar persoanelor religioase, ci să recunoaştem franc că ele aparţin constituţiei naturii umane.
Cred că pe lângă o gramadă de vanităţi religioase, putem degusta suficientă vanitate postmodernă. Şi, chiar mai mult decât atât, relativismul militant postmodern şi corectitudinea politică împlinesc din plin condiţiile modestiei ipocrite.
Cam orice tânăr îşi construieşte şi comercializează eticheta atât de open minded, aceea de relativist: (1) nu putem cunoaşte adevărul, deci (2) nu există adevăr şi (3) nici nu suntem capabili să-l găsim vreodată (şi atunci (4) de ce ne-am mai chinui să ne batem capul?), constatare pe care a făcut-o profesorul Allan Bloom acum 20 de ani în urmă:
There is one thing a professor can be absolutely certain of: almost every student entering the university believes, or says he believes, that truth is relative. (Bloom Allan, The Closing of the American Mind. How Higher Education has failed Democracy and impoverished the Souls of Today’s Students, A Touchstone Book, New York, 1987, p. 25)
Asta doveşte paradoxul că până şi cei care se consideră emancipaţi şi foarte sceptici, critici, etc., suferă diferite forme de “cultural acculturation”, un veritabil shake de observaţii pertinente laolaltă cu dogmatisme la fel de periculoase ca cele care motivează războaiele religioase. În experienta mea de profesor am văzut foarte mulţi elevi care imitau filosofiile de viaţă, dictonurile şi valorile postmoderne, fără să fi avut vre-un contact cu o sală de lectură, cu vreo carte de Nietzsche, Gadamer, Vattimo sau Rorty. Televizorul, moda şi revistele Life style au facut totul pentru ei! Spun asta pentru că nu i-am văzut frământându-se cu întrebări, căutari, ci cu atât de emancipatorul import al certitudinii din sfera culturii pop că nu există certitudine. Ciudat paradox: creştinii sunt acuzaţi că neagă viaţa, nu ştiu să se bucure de ea, dar văd că postmodernii cu psihicul vesel îşi refuză sistematic o grămadă de lucruri în viaţă! Să îţi clamezi libertatea prin respingerea automată, fără discernământ, mimetică, serială, pentru a ajunge un animăluţ comod şi teleghidat sau, vorba lui R. Rorty: nu se merită să ne punem întrebări care nu ne ajută concret în viaţă, nu au o valoare pragmatică evidentă! (Orice valoare “metafizică”, oprimantă a fost topită în dezmăţul hiperhedonist al contingentului “eliberator”. Cred că Lucian Blaga s-ar răsuci în mormânt când ar vedea atât de estompate liniile de graniţă între condiţia omului şi cea a animalului, întru imediat şi pentru securitate! )
Înainte de a purcede la o analiză a punctelor tari , valoroase, dar şi a inconsistenţelor flagrante ale relativismului gândirii slabe şi ale corectitudinii politice pe care o implică aceasta, să zâmbim puţin, parafrazând paradoxul prostiei al lui Georges Courteline. Dacă îi schimbăm conceptul pivotal, îl tranformăm în paradoxul relativismului:
– Doar idioţii au certitudini!
– Eşti sigur?
– Absolut sigur!
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment