Care umanitate, domnule Dawkins?

La prima vedere, faptul că un om îşi asumă iniţiativa de a apăra dreptul copiilor abuzaţi sexual este cât se poate de lăudabil. Auzindu-l pe domnul R. Dawkins, în calitatea sa de cetăţean oripilat de scandalurile sexuale ale preoţilor catolici acuzaţi de pedofilie, am avut un sentiment de apreciere faţă de acest act nobil de a lupta pentru demnitatea copiilor. Sunt de acord cu faptul că nimeni nu este mai presus de lege, iar conspirarea acelor acte de pedofilie constituie o crimă împotriva umanităţii. Am înţeles instinctul natural de a acţiona faţă de ascunderea acestor abuzuri. Am înţeles dorinţa care îl motivează pe d-l Dawkins să înceapă demersurile de arestare a Papei atunci când acesta va ajunge pe pământ britanic, invocând legile statului britanic. Mă îndoiesc însă că the Crown Prosecution Service şi/sau the International Criminal Court vor iniţia procedurile legale de acuzare/arestare a Papei. Interesele politice par a fi mai puternice decât foamea de dreptate a unora.

Oricum, trebuie să recunosc că am rămas plăcut surprins de o anumită formă de pocăinţă (nu completă, însă) şi de asumare (tot incompletă) a acestor fapte abominabile de către Papa Benedict XVI-lea, fapt încurajator pentru dovedirea statutului de umil urmaş al Hristos, care îşi asumă greşelile. Totuşi, gestul recunoaşterii problemei în mod public pare a fi un pas important făcut de catolici, spre deosebire de “prea sfinţenia” liniştită care domneşte prin B. O. R. sau mândra/smerita imaculare de prin unele birouri pastorale/episcopale (neo)protestante. Cred că cel care îşi asumă titulatura de urmaş al lui Hristos ar trebui să îşi asume şi atitudinea, smerenia, puritatea, umilinţa şi învăţătura Mântuitorului. Când suntem conştienţi de propria păcătoşenie, mai întâi ne ocupăm de bârna din proprii ochi, pentru ca scoaterea paiului din ochiul celuilalt să fie spre viaţa lui, nicidecum spre distrugerea lui. Când ne vom gândi mai întâi la păcătoşenia proprie, nu vom mai lua piatra spre acuzarea celuilalt (interesant este faptul că textul din Ioan 8:9 ne spune că, în faţa acestei provocări de a arunca primul cel fără de păcat, acuzatorii “s-au simţit mustraţi în cuget” şi au plecat, începând cu cei mai bătrâni – care aveau prestanţa morală cea mai mare). În acest sens, ateii au tot dreptul să judece comportamentul ipocrit al creştinilor. Dar îmi permit să pun mai departe o problemă cât se poate de pertinentă, de bun simţ: ipocrizia este o “genă morală” care selectează preferenţial doar anumite elemente din specia umană?

Trezit din visul adoraţiei ignorante a gestului nobil al celor doi, în bunul spirit sceptic mi-am pus puţin mintea la contribuţie, întrebându-mă dacă cei doi domni, R. Dawkins şi Ch. Hitchens, împlinesc statura înaltă şi demnitatea de a fi cu adevărat apărătorii umanismului. Sunt ei exponentele cele mai fericite ale logicii ireproşabile şi ale intenţiilor cele mai pure, fără nicio urmă de sugestie sau manipulare perversă? Iată câteva dintre cuvintele celor doi, aşa cum apar în articolul de pe TimesOnline:

Dawkins, author of The God Delusion, said:

“This is a man whose first instinct when his priests are caught with their pants down is to cover up the scandal and damn the young victims to silence.”

Hitchens, author of God Is Not Great, said:

“This man is not above or outside the law. The institutionalised concealment of child rape is a crime under any law and demands not private ceremonies of repentance or church-funded payoffs, but justice and punishment.

Reamintesc o foarte validă judecată de valoare a domnului Richard Dawkins (făcută în articolul său Religion’s real child abuse), articol ce exprimă şi o mărturisire (tristă, e adevărat) care ar putea fi un punct de plecare pentru nişte psihologi care doresc să studieze patologia anticreştină a lui R. Dawkins:

The threat of eternal hell is an extreme example of mental abuse, just as violent sodomy is an extreme example of physical abuse.

Dar, dacă vrem să păstrăm coerenţa logică şi să fim cu adevărat free-thinker, atunci să ieşim din dogmatismul sloganelor şi să ne gândim la situaţia în care un copil este abuzat atunci când părinţii agnostici-atei îi spun că întunericul terifiant al nefiinţei şi devorarea viermilor pământului îi va fi sfârşitul. Mi se pare că, dacă tot suntem sensibili şi vorbim de abuzarea copiilor, această a doua metanaraţiune sună mult mai groaznic şi mai lipsit de speranţă decât cea creştină, indiferent dacă e sau nu cea reală, fatalismul fiind mai nociv pentru mugurii tineri ai unui suflet. Eu personal, prefer să-mi cresc copilul în spiritul Deut. 6:6-7 – să îi ofer informaţiile necesare credinţei, dar fără să iau decizii în locul lui, rugându-mă ca ceea ce i-am adus la cunoştinţă ca informaţie să devină act de trăire şi credinţă a lui. Îmi asum riscul ca el să nu ajungă niciodată să aibă credinţa mea. Creştinismul este “inovaţia” libertăţii în umanitate în ceea ce priveşte alegerea privată: Dumnezeu nu are nepoţi, ci doar copii! Cu alte cuvinte, rolul meu de părinte e să mă comport ca un model pentru copil, să îi ofer tot ce are nevoie şi să mă rog ca el să creadă în Dumnezeu de dragul Lui, nu de frica iadului şi a pedepsei. Pentru o conştiinţă open-minded, cred că poate fi utilă argumentarea şi mărturia din Torture, the Hell of Atheism and the “Gentle Pedophilie”.

Revenind la domnul Richard Dawkins, observ  evidenţa că un veritabil şi respectat biolog evoluţionist acuză oamenii (mai ales dacă sunt preoţi) că acţionează pe baza instinctelor! Un Jocker al libertăţilor şi emancipărilor de orice fel, un veritabil teribilist anticlerical (Ch. Hitchens), ajunge să înfiereze violul şi să ceară, în numele legii (halal emancipare – ar striga adolescentul/tânărul naiv din mine!) aplicarea ei justă, clamând pedeapsa publică! Văzând atâta demagogie, am senzaţia că se duce de râpă lumea asta! Hai, ca la preoţi mă aşteptam să fie “bad boys” – răi, ipocriţi, imorali, dogmatici, închistaţi, manipulatori perfizi, etc. Alături de ipocriziile vieţii multor creştini/clerici, mass-media lucrează din plin la un astfel de portret. Dar nu mă aşteptam ca “gardienii” logicităţii şi ai gândirii raţionale să se împleticească în inconsecvenţe şi, chiar mai rău, să împrumute din reflexele “tribunului” C. V. Tudor. Este clar că au trecut timpurile bune ale umanităţii. Să scape cine mai poate!

Apropo, care umanitate este lezată sau în numele căror valori luptaţi Dvs, domnule Dawkins? Ce lege este încălcată, domnilor? Păi, de ce să acuzi oamenii că acţionează instinctual şi că violează? Dacă morala este autonomă, de ce violul ar fi ceva rău?

Să reamintim afirmaţiile d-lui R. Dawkins, acordate jurnalistului Justin Brierley în cadrul interviului din Premier Radio’s Unbelievable? programme (după dezbaterea cu prof. John Lennox de la Universitatea Oxford, din 23 octombrie 2008), la minutul 5:30:

JB: But when you make a value judgement don’t you immediately step yourself outside of this evolutionary process and say the reason this is good is because it’s good, and you don’t have any way to stand on that statement?

RD: But my value judgement itself could come from my evolutionary past.

JB: So therefore it’s just as random in a sense as any product of evolution.

RD: Well, you could say that. But it doesn’t in any case – nothing about it makes it more probable that there is anything supernatural.

JB: Okay, but ultimately, your belief that rape is wrong is as arbitrary as the fact that we’ve evolved five fingers rather than six.

RD: You could say that, yeah.

Desigur, explicaţiile domnului biolog sunt foarte sincere şi trebuie apreciată această sinceritate. Chiar nişte colegi evoluţionişti ne-au oferit o istorie naturală a violului. El este înţeles ca având baze biologice şi fiind o formă a coerciţiei sexuale (A natural history of rape. Biological bases of sexual coercition – Randy Thornhill & Craig T. Palmer, The MIT Press, 2000). E adevărat, nişte feministe au avut ceva de reproşat teoriei evoluţioniste a violului (exemplu: The Science of rape: (mis)constructions of wome’s trauma in evolutionary theory – Suzanne Zeedyk, Feminist Review (2007) 86, 67–88 sau capitolul 11 – Violence against science: rape and evolution, scris de Elisabeth A. Lloyd, apărut în Evolution, gender, and rape, Cheryl Brown Travis (Ed.), the MIT Press, 2003). Între noi fie vorba, feministele numai program ideologic creştin nu au!

Oricâte argumente ale utilitarismului hedonist sau al virtuţii am inventa, oricât s-ar chinui etica situaţională să traseze linii de demarcaţie între ceea ce este bine şi rău, chiar în sens relativ, fără apelul la conceptul (dacă nu Persoana) de Dumnezeu, atunci binele şi răul sunt la discreţia fiecărui om. Sentinţa unei metaetici autonome a fost dată de Dostoiewski şi confirmată de Sarte: Dacă Dumnezeu nu există, totul este posibil! Atunci, să nu mai numim rele sau bune acţiunile care nu ne privesc şi pe care nu le putem interpreta ca fiind nocive – abuzul unui copil este în sine o faptă rea, dar să fie fapta rea faţă de natura instinctuală şi mecanicismul hormonal al unei gene puternice? Ce instanţă exterioară acestui mecanicism poate impune regula de a nu comite acte de pedofilie? Cine suntem noi “să permitem”? Dacă homosexualitatea e permisă adulţilor, prin consimţământul lor, atunci de ce nu am permite actele sexuale între copiii suficient de dezvoltaţi fizic pentru a le suporta? De ce să  nu fim constanţi în gândire şi să mergem până la capăt cu libertăţile sexuale, făcându-le valabile inclusiv pentru fetiţa d-lui Dawkins? Oare nu există şi în viaţa animalelor acte de acest gen şi atunci, de ce nu am considera normale aceste acte şi în cadrul speciei umane? (În ultimă instanţă, ateismul are ceva probleme când trebuie să explice existenţa răului. Subterfugiile cu explicaţiile etologiei, ale similarităţii cu anumite comportamente ale animalelor, sunt, de multe ori, artificii retorice, dacă nu chiar şi sofisme.)

Aşadar, de ce pedofilia ar fi rea, iar homosexualitatea bună? De ce brainwashing-ul ateu la copii (de care eu şi mulţi copii am avut parte din plin) e mai puţin nociv decât cel religios (de care au parte mulţi alţii)? De ce noi oamenii, deci inclusiv ateii,  ne punem aceste întrebări cu privire la moralitate, la apărarea copiilor faţă de abuzurile unor ipocriţi, etc? Dar să uzezi termeni de bine, rău, umanitate, ateu fiind, înseamnă să moşteneşti un aparat conceptual pe care tocmai îl respingi. Este iluzoria emancipare pe care o credea posibilă Rudolf Carnap atunci când a scris Depăşirea metafizicii prin analiza logică a limbajului, folosind însă termeni cu încărcătură metafizică (sens, adevăr, categorie, etc.). S-ar părea că greşeala lui Carnap se repetă constant în tabăra empirismului britanic, dar nu numai.

Îmi pot păstra respectul şi admiraţia faţă de un om de ştiinţă (R. Dawkins, de exemplu) atunci când îşi recunoaşte foarte bine domeniul de competenţă. Voi arăta respect faţă de un ateu atunci când el este consecvent în gândire, clar în expresie şi bazat pe dovezi de necontestat. Dar îmi păstrez libertatea să fiu foarte  sceptic faţă de ipocrizia şi amatorismul pseudo-ştiinţific şi filosofic, indiferent cine îmbracă acest amatorism.

În “etica” afirmărilor prin care noi, oamenii, ne clamăm superioritatea, mai mult sau mai puţin îmbrăcată cu reflexe academice, iau ca reguli de bază afirmaţiile lui L. Wittgenstein:

• Celui ce ştie prea multe îi este greu să nu mintă.
• Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.