Bonhoeffer şi creştinismul fără religie (1. Câteva pasaje problematice)

Încercând consistenţa trăirii prin credinţa în Hristos (“imanentizând” transcendentul prin Duhul Sfânt într-o inimă şi minte care se curăţesc) dar şi inconsistenţa unui ateism funcţional, al trăirii “departe” de Dumnezeu (în sensul pe care îl pot intui din expresia paulinică dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul – 2 Cor. 5:6), m-am oprit asupra textelor lui Dietrich Bonhoeffer cu sentimentul că „nimic din ce-i omenesc nu mie străin(Publius Terentius).

Privind la epopeea vieţii creştinului D. Bonhoeffer, aveam să descopăr că orgoliul cunoaşterii (al meu, al oricăruia) se poate juca atât de lesne cu o comercializare a suferinţei umane romanţate. Eu, noi – post/hipermodernii comozi, epatăm cu aceste citate/bijuterii la purtător printr-o prestanţă bibliografică, testată în acerbul mediu concurenţial contemporan. Uităm că unele cărţi chiar sunt sincere, plămădite din litere aşezate într-o geografie a suferinţei şi zbaterilor adevărate a unor oameni reali, din carne şi sânge.

Aşa cum îl caracteriza Emanuel Conţac pe D. Bonhoeffer, teologul german (care se deosebeşte fundamental de „teologii de fotoliu”) “rămâne unul dintre cele mai impresionate modele de trăire. Combină într-o manieră unică erudiţia şi implicarea în viaţa cetăţii”.

Recunosc că lecturile mele din Dietrich Bonhoeffer au fost până acum la a doua mână (lecturi din traducerile în limba engleză) sau chiar la a treia mână (pasaje răzleţe, apărute în cărţile cu tematică creştină, dar nu numai, traduse în limba română). Apariţia cărţii Costul Uceniciei în limba română nu poate decât să îmbogăţească mediul intelectual românesc. Din întreaga mea experienţă ca lector al lui Dietrich Bonhoeffer, pot spune că acest teolog german, devenit păstor (!!!), este o veritabilă resursă pentru o devoţiune sinceră într-o lume (post)secularizată.

În cele ce urmează vreau să abordez tema creştinismului fără religie. Pentru aceasta, ca un prim pas, am să enumăr câteva pasaje problematice care îl pun pe teologul german în ipostaza de a fi încarcerat pentru a doua oară, acum însă postmortem, într-o detenţie totalitară. Unii teologi ultraconservatori îl suspectează de ereziile cele mai cumplite ale teologiei liberale (a se citi articolul Dietrich Bonhoeffer: A Great Christian Example?), iar alţii, la capătul opus al ignoranţei şi dogmatismului, consideră credinţa lui D. Bonhoeffer  “an admirable but nebulous humanism” (Ch. Hitchens – God is not great, 2007, Twelve, New York,  p. 7), teologul german fiind recunoscut de “pit-bull” -ul lui Darwin ca  un “thoughtful theologian” (R. Dawkins – The God Deluson, Houghton Millflin Company, New York, 2006, p. 125).

Pasajele problematice prin care D. Bonhoeffer este acuzat de o formă de ateism le găsim mai ales în Scrisorile din închisoare. Am avut la îndemână Letters and Papers from prison,  ediţia SCM Press, Londra, 2002, dar puteţi citi AICI mai multe texte “incriminatoare”, selectate din Dietrich Bonhoeffer, Letters and Papers from Prison, ed. Eberhard Bethge, Touchstone, New York, 1997.

În unele pasaje din aceste Scrisori putem găsi termeni precum:

– creştinismul fără religie (religionless Christianity)

Our whole nineteen-hundred-year-old Christian proclamation and theology rest the “religious a priori” old mankind. “Christianity” has always been a form – perhaps the true form – of “religion”. But if one day it becomes clear that this a priori does not exist at all, but was a historically conditioned and transient form of human self-expression, and if therefore man becomes radically religionless – and I think that  that is already more or less the case (else how is it, for example, that this war, in contrast to all previous ones, is not calling forth any “religious” reaction?) – what does that mean for “Christianity”? It means that the foundation is taken away from the whole of what has up to now our “Christianity”, and that there remain only a few “last survivors of the age of chivalry”, or a few intellectually dishonest people, on whom we can descend as “religious”. Are they to be the chosen few? Is it on this dubious group of people that we are to pounce in fervor, pique, or indignation, in order to sell them our goods? Are we to fall upon a few unfortunate people in their hour of weakness and exercise a sort of religious compulsion on them? If we don’t want to do all that, if our final judgement must be that the western form of Christianity, too, was only a preliminary stage to a complete absence of religion, what kind of situation emerges for us, for the church? How can Christ become the Lord of the religionless as well? Are there religionless Christians? If religion is only a garb of Christianity – and even this garb has looked very different at different ties – then what is a religionless Christianity? (Scrisoarea din 30 aprilie 1944, p.  92) (A se citi si scrisoarea catre Eberhard Bethage din 5 mai 1944, unde Bonhoeffer îşi exprimă părerea că R. Bultmann nu a mers suficient de departe cu demitologizarea creştinismului…)

Poate că ar trebui să ţinem cont şi de posibilul răspuns la întrebările de mai sus,  sugerat în pasajul următor din aceeaşi scrisoare:

The Pauline question of whether peritome [circumcision] is a condition of justification seems to me in present-day terms to be whether religion is a condition of salvation. Freedom from peritome is also freedom from religion. I often ask myself why a “Christian instinct” often draws me more to the religionless people than to the religious, but which I don’t in the least mean with any evangelizing intention, but, I might almost say, “in brotherhood.” While I’m often reluctant to mention God by name to religious people – because that name somehow seems to me here not to ring true, and I feel myself to be slightly dishonest (it’s particularly bad when others start to talk in religious jargon; I then dry up almost completely and feel awkward and uncomfortable) – to people with no religion I can on occasion mention him by name quite calmly and as a matter of course. Religious people speak of God when human knowledge (perhaps simply because they are too lazy to think) has come to an end, or when human resources fail – in fact it is always the deus ex machina that they bring on the scene, either for the apparent solution of insoluble problems, or as strength in human failure – always, that is to say, explointing human weakness or human boundaries. (…) On the boundaries, it seems to me better to be silent and leave the insoluble unsolved. Belief in the resurrection is not the “solution” of the problem of death. God’s “beyond” is not the beyond of our cognitive faculties. The transcendence of epistemological theory has nothing to do with the transcendence of God. God is beyond in the midst of our life. The church stands, not on the boundaries where human powers give out, but in the middle of the village. That is how it is in the Old Testament, and this sense we still read the New Testament far too little in the light of the Old. How this religionless Christianity looks, what form it takes, is something that I’m thinking about a grat deal, and I shall be writing to you again about it soon. It may be that on us in particular, midway between East and West, there will fall a heavy responsibility (p. 93-94)

– religia fără Dumnezeu (religion without God) şi lumea fara Dumnezeu (Godless world)

“Christians stand by God in his hour of grieving”; that is what distinguishes Christians from pagans. Jesus asked in Gethsemane, “Could you not watch with me one hour?” That is a reveal of what the religious man expects from God. Man is summonded to share in Gos’s suffering at the hands of a godless world. He [Religious man] must thereforereally  live in the godless world, without attempting to gloss over or explain its ungodliness in some religious way or other. He must live a “secular” life, and thereby share in God’s sufferings. He may live a “secular” life (as one who has been freed from false religious obligations and inhibitions). To be a Christian does not mean to be religious in a particular way, to make something of oneself (a sinner, a penitent, or a saint) on the basis of some method or other, but to be a man–not a type of man, but the man that Christ creates in us. It is not the religious act that makes the Christian, but participation in the sufferings of God in the secular life. That is metanoia: not in the first  place thinking about one’s own needs, problems, sins, and fears, but allowing oneself to be caught up into the way of Jesus Christ, into the messianic even, thus fulfilling Isa. 53 now. Therefore “believe in the gospel”, or , in the words of John the Baptist, “Behold, the Lamb of God, who takes away the sin of the world” (John 1.29) (By the way, Jeremias has recently asserted that the Aramaic word for “lamb” may also be translated “servant”; very appropriate in view of Isa 53!) (Scrisoarea din 18 iulie 1944, p. 135)

During the last year or so I’ve come to know and understand more and more the profound this-worldliness of Christianity. The Christian is not a homo religiosus, but simply a man, as Jesus was a man… (Scrisoarea  din 21 iulie 1944, p. 136)

Acest vocabular este exploatat de către teologii radicali sau de către filosofii contemporani ca indiciu al unei forme de ateism, secularizare, umanism post-religios. Iată doar câteva dintre interpretările date unor expresii buclucaşe ale lui Bonhoeffer:

  • Împrumutând o expresie a teologului german Dietrich Bonhoeffer, putem considera moartea lui Dumnezeu ca o “maturizare”, un efort de cinstire a istoriei noastre, consecinţă a unui anume rit cultural şi teologic de trecere (John Caputo, Gianni Vattimo, După moartea lui Dumnezeu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 12).
  • Nu doar teologia creştină, ci chiar practica şi evlavia religiozităţii contemporane au fost determinate în mare parte de umbra provocată de colapsul creştinătăţii. Din acest motiv, comentatorii creştini din secolul al XX-lea, precum Dietrich Bonhoeffer în a sa Letters and Papers from Prison, au început să vorbească despre un “creştinism fără religie”. Bonhoeffer a expus această posibilitate, a unui creştinism lipsit de religie, atunci când îşi trăia ultimele zile într-o celulă de închisoare, înaintea martiriului său datorat implicării într-un complot de asasinat împotriva lui Hitler. Astfel, cuvintele sale aveau  o credibilitate morală suplimentară, în special pentru acei asemenea teologilor morţii lui Dumnezeu, care erau tulburaţi de incapacitatea morală, dacă nu chiar de complicitatea făţişă, a Bisericii. Conform lui Bonhoeffer, acest efort de curăţire a creştinismului de beneficiile religiei ar reprezenta o credinţă riscantă, fără asigurări, care rupe legăturile dintre chemarea lui Hristos la ucenicie şi asocierea creştinismului cu cancelariile Puterii şi identificarea religioasă cu ornamentele culturale ale civilizaţiei. Cuvintele şi observaţiile lui Bonhoeffer au apărut în lume ca o voce profetică din mormânt, devenind legătura dintre, pe de o parte, o credinţă plictisită de viaţă, şocată şi oripilată de propriul eşec şi de propria incapacitate morală şi, pe de altă parte, o sensibilitate culturală şi religioasă născândă, care acum era obligată să culeagă cioburile sparte şi să închipuie, dacă nu chiar să modeleze, un viitor alternativ – un viitor urmând morţii lui Dumnezeu şi după colapsul creştinătăţii. Bonhoeffer a fost, aşadar, privit de mulţi ca un precursor al teologilor morţii lui Dumnezeu – vezi în special William Hamilton, Dietrich Bonhoeffer în Radical Theology and the Death of God, ed. Thomas J. J. Altizer şi William Hamilton, New York, Boobs-Merrill, 1966, pp. 113-120. (John Caputo, Gianni Vattimo, După moartea lui Dumnezeu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 18-19)
  • Maiestatea ori slava numelui lui Dumnezeu nu se află în puterea unei forţe puternice, ci în ceva “necondiţionat”, ce nu poate fi distrus, dar care nu are nicio armată, nicio forţă adevărată, nicio putere reală ori fizică. Este mai degrabă numele unei potenţe decât al unei puteri, o posibilitate fără astâmpăr care nelinişteşte lumea cu speranţa în justiţie, făcând-o dornică de justiţie, în timp ce actualizarea ori realizarea ne sunt desemnate nouă, aşa cum a afirmat Bonhoeffer. Trancendenţa ori maiestatea lui Dumnezeu se află în revendicarea necondiţionată a lui Dumnezeu asupra noastră, de către numele lui Dumnezeu, în Numele lui Dumnezeu. Atunci când se ajunge la revendicări, realizarea depinde de răspuns, chiar pe măsură ce evenimentele necesită actualizare, iar nouă ni se cere să ne facem demni de evenimente. Revendicările, care sunt de fapt evenimente, depind de noi ca să le răspundem, să le realizăm ori să le actualizăm, să le facem să se întâmple, ceea ce înseamnă aici să îl facem pe Dumnezeu să se întâmple, să-I dăm lui Dumnezeu trup şi chip, forţă şi actualitate (John Caputo, Gianni Vattimo, După moartea lui Dumnezeu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 94-95).

Într-una dintre ultimele sale scrisori din închisoare, în preajma Crăciunului din 1944, dincolo de tratamentul inuman la care era supus în închisoare, dincolo de bombardamentele asurzitoare dar constante, Dietrich Bonhoeffer a găsit resurse pentru câteva versuri  (pe care le reproduc din limba engleză):

The forces for good surround us in wonder,

They firm up our courage for what comes our way,

God’s with us from dawn to the slumber of evening,

The promise of love at the break of each day.

(Elizabeth Raum, Dietrich Bonhoeffer: Called by God, Continuum International Publishing Group, 2002, p. 147)

Cum să înţelegem afirmaţiile şocante din Scrisorile din 1944 despre un sfârşit al religiei, un creştinism fără religie şi o lume fără Dumnezeu,  puse în paralel cu această doxologie caldă, de închinare faţă de Emanuel (Dumnezeu este cu noi)?

Ca o pregustare a unui posibil răspuns, să spunem doar că, vorba lui Derrida, profeţii nu sunt niciodată departe de deconstrucţie (“It is possible to see deconstruction as being produced in a space where the prophets are not far away”, citat din Deconstruction and the Others: An Interview with Derrida in Dialogues with Contemporary Continental Thinkers. The Phenomenological Heritage, Ed. R. Kearney, Manchester University Press, 1984, p. 119)! Iar Dietrich Bonhoeffer este unul dintre profeţii care “deconstruiesc” religia creştină. Cum anume şi cu ce efecte? Rămâne de discutat în următoarele articole.

  9 comments for “Bonhoeffer şi creştinismul fără religie (1. Câteva pasaje problematice)

  1. April 11, 2010 at 11:32 pm

    As atrage atentia ca expresia “crestinism fara religie” nu-i apartine lui Bonhoeffer, ci este o prelucrare americaneasca a unei idei a lui. Bonhoeffer a propus o “interpretare nereligioasa a crestinismului” (asta este expresia lui), dar n-a inteles prin asta ca nu va mai exista evlavie, rugaciune, slujba, cult. Afirmatiile lui Bonhoeffer sunt paradoxale si ma tem ca scrierile lui fragmentare ne impiedica sa avem o imagine completa asupra a ceea ce a gandit in ultimul sau an de viata.

  2. April 11, 2010 at 11:43 pm

    Cred ca doar apelul la originalul german al scrierilor lui B. ne-ar lumina asupra expresiilor “religionless Christianity” si “nonreligious interpretation of Christianity”. Am avut in mana volumul german cu scrierile din temnita, dar nu l-am putut pastra suficient de mult pentru a face fotocopii ale pasajelor relevante (“incriminatoare”).

  3. Marius Corduneanu
    April 12, 2010 at 9:19 am

    Cu siguranţă că apelul la originalul german ne-ar lumina în multe privinţe asupra termenilor folosiţi de Bonhoeffer. În lipsa acestui demers, pe lângă ediţia SCM din 2002 a Scrisorilor din închisoare, am făcut trimitere la citatele din Dietrich Bonhoeffer: Letters and Papers From Prison, New Greatly Enlarged Edition. (New York: Touchstone Simon & Shuster, 1997), carte editată de însuşi Eberhard Bethge – biograful şi cel căruia i-au fost adresate multe dintre acele scrisori din închisoare.
    De aceea, orice explicaţie/interpretare oferită direct din limba germană este binevenită şi încurajată.

  4. April 13, 2010 at 9:55 am

    Am făcut rost de originalul german între timp şi sper să mă pot lumina în perioada următoare.
    În orice caz, referirea la “unii teologi” şi includerea dlui Timothy Davis, specialist în mecanică, nu prea cadrează. Dacă m-aş apucat să-mi dau şi eu cu părerea despre şurubele, în loc să-mi văd de filologie şi teologie, aş fi fost cam în aceeaşi situaţie.

    • Marius Corduneanu
      April 13, 2010 at 4:16 pm

      Super fain că ai facut rost de originalul german. Să ne luminezi şi pe noi (la tine pe blog sau oriunde unde ai posibilitatea de a o face) cu privire la termenii folosiţi în original, ca să nu mai depindem de traducerile în engleză. 🙂

      Timothy Davis n-o fi teolog, dar îmi menţin afirmaţia că “unii teologi ultraconservatori îl suspectează (pe D. Bonhoeffer) de ereziile cele mai cumplite ale teologiei liberale”. Chiar în articolul cu pricina (oferit pentru că era pus sub formă de articol pe blog, care oferă posibilitatea interacţiunii) se face trimitere la afirmaţia deloc măgulitoare

      If there is wholesome food in a garbage can, then one can find some good things in Bonhoeffer, but if it be dangerous to expect to find nourishment in a garbage can, then Bonhoeffer must be totally rejected and repudiated as blasphemy. It is worse than garbage.

      afirmaţie făcută în FBF Information Bulletin, Mai 1977, p. 12 de către Dr. G. Archer Weniger, “A Separatist Baptist Bulldog”, ex-preşedinte al Fundamental Baptist Fellowship din 1964 până în 1977. De altfel, poţi verifica curentul de interpretare a teologiei lui Bonhoeffer ca fiind periculoasă şi în New Evangelicalism: its history, characteristics and fruit, scris de pastorul David Cloud (despre care am impresia că scrie pentru a deveni popular, abordând teme controversate; mă sperie însă rigiditatea poziţiilor şi a criticilor sale).
      Ca un adaos, am puternica senzaţie că domnul Timothy Davis nu îţi va răspunde întrebărilor tale – cred că a dat un copy paste la articolul
      Dietrich Bonhoeffer – General Teachings/Activities, punându-l apoi pe blogul său. Dacă e adevărată această supoziţie de plagiat, atunci într-adevăr, vinovaţii de această percepţie eronată a lui D. Bonhoeffer sunt în altă parte, poartă alte nume, dar tot “teologi ultraconservatori” se cheamă.

  5. April 13, 2010 at 6:08 pm

    Aoleu, în ce ne-am băgat. Check this out, lista cu toţi marii eretici, între care C.S. Lewis, Josh MacDowell, Billy Graham, J.I. Packer, Luis Palau and a lot more! http://www.rapidnet.com/~jbeard/bdm/exposes/ Fii sigur că eu şi tu suntem următorii pe listă!

  6. April 13, 2010 at 6:09 pm

    Teologii ultraconservatori de care vorbesti “este” Rick Miesel. Cred ca se simte foarte onorat ca materialele sale sunt citate “alone with others” http://www.rapidnet.com/~jbeard/bdm/about_th.htm

  7. April 13, 2010 at 6:12 pm

    “Teologul” Rick Miesel, autorul incredibilei postări despre Bonhoeffer, este sociolog de profesie si fundamentalist de profesiune. Citez din mărturia lui despre sineşi:

    “I was born in 1943 in Gary, Indiana. I grew up in a non-Christian home, graduated from high school in 1961, and went on to college at Indiana University in Bloomington, Indiana (IUB). I graduated from IUB in 1965 with an A.B. in Industrial Sociology (minor in Labor Economics). In 1965, I enlisted in the Navy, where I served five years (1-1/2 years enlisted; 3-1/2 years as an officer), including a year in Viet Nam. I met my wife, Gail, in 1970 while stationed at Great Lakes Naval Station in Waukegan, Illinois. We married in 1971. We have two adult children and three grandchildren.”

  8. April 14, 2010 at 4:52 pm

    Salutare! Gasesc subiectul abordat extrem de interesant. Nu sunt profi, nici in teologie, nici in germana. Datorita articolului tau, mi-am indreptat atentia inspre scrisoarea din 30.04.44 (multumesc pt completarea datei – a trebuit s-o gasesc prin excludere), pe care o gasesc fascinanta. Ma lupt cu cateva intelesuri pe care nu reusesc inca se le prind.
    Reactiile nu ma mira, in masura in care raportarea la religia crestina este privita ca mantuitoare, si nu cea la Persoana lui Isus. Nu biserica mantuie, nu ‘sfintele taine’ crestine (fie ele ortodoxe, catolice, protestante sau neoprotestante) (uups!!).
    Imi place tare mult un poem de-al lui D.B., din ‘Stationen auf dem Wege zur Freiheit’:
    “Tat
    Nicht das Beliebige, sondern das Rechte tun und wagen,/ nicht im Möglichkeiten schweben, das Wirkliche tapfer ergreifen,/ nicht in der Flucht der Gedanken, allein in der Tat ist die Freiheit./ Tritt aus ängstlichem Zögern heraus in den Sturm des Geschehens/ nur von Gottes Gebot und deinem Glauben getragen,/ und die Freiheit wird deinem Geist jauchzend umfangen.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: