Vizibilitatea credinţei (Luca 24:13-31 – interpretarea lui H. R. Patapievici)

Nu cu mult timp în urmă încercam să cuprind câteva dintre semnificaţiile unui text destul de important pentru “hrana credinţei” (Sf. Chiril), vorbind despre vigoarea unei atingeri (Evrei 12:18-29):

Când eram un adolescent rebel şi persiflant cu toate valorile tradiţionale, mă uitam la creştini ca la o specie de Neanderthal în ceea ce priveşte gândirea, sensibilitatea şi gusturile lor estetice. Mi se părea subuman determinismul religios al celor care invocau divinitatea pentru ploile târzii dintr-o vară secetoasă. Jubilam ironic cu argumentele non-factuale, ale tradiţiei de mâna a şaptea,  aduse de unii creştini “evlavioşi”. Consideram credinţa religioasă drept un receptacol al dorinţelor autoidolatre, o rămăşiţă a unei ignoranţe primitive.

În ultimă instanţă, cum să crezi într-un Dumnezeu care refuză să-ţi răspundă la “salutul” pe care i-L adresezi? Genul de politeţe pe care o invocam se aplica însă preferenţial, unidirecţional, doar celorlalţi (recunoaştere tardivă şi insuficient de pilduitoare pentru cei pe care îi văd paşind aceleaşi cărări întunecoase).

Credinţa în necredinţă urmată de credinţa în Dumnezeu are hatârul ciudat de a produce o ironică schimbare de poziţie între un copil într-ale credinţei  şi un matur. Copilul se încăpăţiează atât de uşor să nu creadă şi să refuze îmbufnat orice doar pentru că cineva are curajul şi demnitatea să nu îi se prezinte la raport. Maturul este credinciosul care poate da dovadă de mult mai multă raţiune şi care poate cuprinde o perspectivă mult mai largă decât cea a mâinilor flămânde de evidenţe palpabile…

Prefigurând sărbătoarea Paştelui, aş menţiona acum un alt text, cel din Luca 24:13-31. El stă mărturie despre vizibilitatea credinţei:

În aceeaşi zi, iată, doi ucenici se duceau la un sat, numit Emaus, care era la o depărtare de şaizeci de stadii de Ierusalim; şi vorbeau între ei despre tot ce se întâmplase.
Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat, şi mergea pe drum împreună cu ei. Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască.
El le-a zis:

– „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?”

Şi ei s-au oprit, uitându-se trişti.
Drept răspuns, unul din ei, numit Cleopa, I-a zis:

– „Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea?” –
–  „Ce?” le-a zis El.

Şi ei I-au răspuns:

– „Ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, care era un prooroc puternic în fapte şi în cuvinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului norod. Cum preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-au dat să fie osândit la moarte, şi L-au răstignit?” Noi trăgeam nădejde că El este Acela, care va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri. Ba încă nişte femei de ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, nu I-au găsit trupul, şi au venit şi au spus că ar fi văzut şi o vedenie de îngeri, care ziceau că El este viu. Unii din cei ce erau cu noi, s-au dus la mormânt, şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.”
Atunci Isus le-a zis:

– „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?”

Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.

Când s-au apropiat de satul la care mergeau, El S-a făcut că vrea să meargă mai departe.
Dar ei au stăruit de El, şi au zis:

– „Rămâi cu noi, căci este spre seară, şi ziua aproape a trecut.”

Şi a intrat să rămână cu ei. Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea; şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o, şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii, şi L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. (Luca 24:13-31)

Surprinzătoare ironie să Îl ai pe Dumnezeu în faţa ta şi să nu-L vezi, discutând cu El ca şi cum ar fi un oarecare, iar când ai deschis ochii, Isus să se facă nevăzut.

În capitolul final din Omul recent, H. R. Patapievici oferă o interpretare succintă şi foarte pertinentă a pasajului biblic din Evanghelia după Luca: