Let’s keep smiling

Observ în jurul meu, în presa scrisă, în spaţiul audio-vizual şi cel virtual o tot mai mare ameţeală nervoasă, blasfemii obsesive şi vituperări patologice. Toată lumea e din ce în ce mai nervoasă şi acuză pe toată lumea. Ciuma nemulţumirii se răspândeşte în fiecare ungher al vieţii sociale şi private. Fantasmele urii şi ale concurenţei întru supravieţuire şi orgolii şerpuiesc printre zidurile autocenzurii, înveninând nepreferenţial dar iremediabil conştiinţe şi destine umane.

Zilele trecute citeam România otrăvită, o crudă diagnoză a ţării, scrisă de Horia R. Patapievici. Articolul este prea amplu şi adânc pentru a fi discutat aici, dar mi se par foarte sugestive următoarele pasaje:

Când vieţile noastre sunt subordonate scopurilor politicului, politicul acţionează distructiv, ca o otravă. Când vieţile noastre reprezintă scopul politicului, politicul acţionează binefăcător, ca un medicament.

Înainte de 1989, fiecare avea un spaţiu al său privat, care era impermeabil la abjecţia politică venită din afară. Eram, aşadar, mai puternici decât ne credeau ei. Acum, ne descoperim complet descoperiţi: spaţiul nostru privat a devenit perfect permeabil la continua injecţie de abjecţie din lumea politicii.

Spectacolul grotesc al acuzelor şi blocajelor din lumea politică românească dau naştere schismelor ireconciabile între susţinătorii şi contestatarii anumitor actori politici. Asemenea problemelor religioase, opţiunile politice pot fi mănuşile care se mulează perfect orgoliilor omeneşti. Într-o epocă a emancipării totale, mă întreb însă cum de este posibil ca maniheismul (politic, filosofic, moral) să devină strategia de exorcizare a răului din societate? Dacă tot ne clamăm educaţia liberalismului, de ce (chiar şi pentru oameni cultivaţi) dialogul este fracturat de acuzaţii pasionale şi sofisme părtinitoare, atacând nu atât ideile oponentului, cât persoana lui?

Am două veşti: una bună şi una rea. Vestea bună este că în ultima vreme România se prezintă la un control de sănătate. Şi toţi suntem pacienţi, fără nicio excepţie. Poate că acum ne dăm seama cât de bolnavi suntem. Vestea rea este că întregul cor al acuzelor acoperă, din păcate, introspecţiile lămuritoare. Fiecare îşi plânge mai abitir necazul. Propriile tânguiri  suferinde sunt prea tari pentru a mai putea consuma vreun strop de energie în empatizarea cu durerea celuilalt. În camuflajul mulţimii, vânăm greşelile şi erorile celorlalţi pentru a le oferi spre devorare unui egoism nicicând sătul. Criza economică, cea morală, socială, administrativă şi politică din România nu fac decât să pronunţe răspicat şi pe toate uliţele cetăţii verdictele pe care ni le dăm în intimitatea alter-egoului, cu care ne consultăm din când în când.

Mă gândeam la faptul că trăind ca ateii, atunci nu poţi decât să le dai dreptate când vezi darwinismul social pe care îl creează multa iubire de sine şi fuga de celălalt. Sartre a spus-o primul: nu-i nevoie de flăcări şi de smoală, infernul sunt ceilalţi. Iar fiecare poate fi un celălalt!

Aşa cum am mai afirmat într-un alt articol (Templul locuirii profane sau despre spaţiul cotidian), în epoca noastră fascinaţia limitei şi seducţia transcendentului se mută de pe mundan-extramundan pe clivajul privat-public, natural-artificial. Tocmai de aceea, în faţa acestei stări de fapt, vă pun la dispoziţie două (posibile, pretinse – fiecare să le testeze) expresii terapeutice pentru atenuarea răului social. Vreau însă să vi le prezint sub forma a două antifoane, coruri ale liturghiei umanităţii (antifoane foarte posibil concurente, dar nu neapărat).

Primul antifon

Putem să ne lăsăm ademeniţi de paradisul artificial şi de medicamentele pshihotrope pe care le oferă creaţiile publicitare. Uite aşa ne lăsăm seduşi de sentimentul umanităţii ce se strânge în jurul ideii de fraternitate universală pentru a face farse cosmosului în care plutesc (doar) cosmonauţi derutaţi. Într-adevăr, în babilonia de figuri, expresii, limbi şi culturi, orice vis are multă hrană de consumat. Mă întreb însă: câtă putere are această soteriologie laică? Ce mai rămâne din forţa visării atunci când te trezeşti la o realitate care nu-i chiar atât de colorată ca în Photoshop, când te întâlneşti cu oameni care au alte “droguri” motivatoare decât înfrăţirea universală sub curcubeul păcii şi al dragostei?  Greşesc oare dacă spun că în visele eterate orice responsabilitate pare a fi dizolvată tocmai pentru a ascunde clipa dureroasă a plăţii lor?

Doris Day – Keep smilin’, keep laughin’, be happy

Let’s keep smilin’, let’s keep laughin’, let’s be happy, ho ho ho ha
Let’s keep smilin’, let’s keep laughin’, let’s be happy, ho ho ho ho ha
Keep smilin’, and keep laughin’
Keep punchin’, and everything will be all right
Let’s keep smilin’, let’s keep laughin’, let’s be happy, ho ho ho ho ha (×3)
Keep smilin’, and keep laughin’
Keep punchin’, and everything will be all right
Let’s keep smilin’, let’s keep laughin’, let’s be happy, ho ho ho ho ha (×3)
Let’s be happy, ho ho ho ho ha
Ho ho ho ho ha (×2)

Al doilea antifon

A doua soluţie terapeutică e mai costisitoare, de aceea nu foarte populară. Ea schimbă accentul de la întrebarea  “Care îmi este aproapele?” (Luca 10:29), la întrebarea “Cui îi sunt eu aproape?” (Luca 10:36). Importantă nu e admiraţia gălăgioasă faţă de idealul umanităţii, ci acţiunea (poate chiar mută, fără să ştie dreapta ce face stânga) pentru binele celuilalt. Astfel, prin slujirea semenului, poţi evada din strâmtorile auto-compătimirii, ale centrării de sine şi poţi avea o bucurie pe care nici o criză nu ţi-o poate fura.

St. Martin’s Choir – When I needed a neighbour

1. When I needed a neighbour                                          Were you there, were you there? When I needed a neighbour Were you there? And the creed and the colour And the name won’t matter Were you there?	4. When I needed a shelter Were you there, were you there? When I needed a shelter Were you there? And the creed and the colour And the name won’t matter Were you there?
2. I was hungry and thirsty Were you there, were you there? I was hungry and thirsty Were you there? And the creed and the colour And the name won’t matter Were you there?	5. When I needed a healer Were you there, were you there? When I needed a healer Were you there? And the creed and the colour And the name won’t matter Were you there?
3. I was cold, I was naked Were you there, were you there? I was cold, I was naked Were you there? And the creed and the colour And the name won’t matter Were you there?	6. Wherever you travel I’ll be there, I’ll be there. Wherever you travel I’ll be there. And the creed and the colour And the name won’t matter I’ll be there.