Aş supune întreaga combinatorică de cuvinte gonflabile, gesturi schizoide, imagini glamuroase şi sunete asurzitoare ale câmpului religios unui test crud dar absolut necesar:
Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. (Iacov 1:26)
Aici, în imanenţa scriiturii inimii, se joacă transcendenţa vizibilă a lui Dumnezeu. Tot aici îţi vezi deşertăciunea, minciuna cu care te înşeli sau îi păcăleşti pe ceilalţi.
În domeniul atât de concurenţial şi sclipitor al achiziţiilor religioase, a-ţi înfrâna limba pare un lucru imposibil. Spectacolul “smereniei” se cere observat şi validat de public. Aşa ne angrenăm în competiţiile deşarte ale egourilor nicicând sătule dar camuflate în seriozitatea “sfinţeniei”. Semnificaţia noastră pe pământul ăsta nerecunoscător se capătă prin evidenţa încapsulată în medaliile adunate cu multă “anevoinţă”. E musai să posteşti în văzul cât mai multora, e indicat să te rogi mai cu foc în auzul celorlalţi, e obligatorie poetica mimică, gestuală şi acţională copiată conştiincios de la înaintaşi (dar prin care capeţi un status tot respectabil în comunitatea religioasă). Cu cât se derulează mai repede contorul rugăciunilor, a faptelor bune, a dărilor, a lumânărilor aprinse şi a moaştelor sărutate, cu atât mai mult Dumnezeu pare tot mai îndatorat. Şi nu se cade ca tocmai El să-ţi rămână dator fără să-ţi răsplătească efortul depus!
Mă sperii de cruda factualitate a afirmaţiei lui Oswald Chambers: este periculoasă orice religie care te face mai puţin uman! Privesc la umanitatea schingiuită din bătrânii nevoiţi să-şi vândă agoniseala vieţii pentru a fi traşi pe sfoară de către vreun şmecher cu pretenţii de vindecător. Mă indispun chinurile “atletice” ale penitenţelor de tot felul în speranţa iertării păcatelor. Redescopăr semnificaţia milei când văd oameni disperaţi la cozi uriaşe pentru a trece doar o secundă pe lângă nişte “sfinte” oseminte, prilej de înavuţire şi de creştere a ratingului unor profitori în instituţiile lor bisericeşti. Câtă dreptate are Beniamin Fărăgău când afirmă că “fuga după binecuvântări naşte idolatri, iar fuga de blesteme naşte farisei”.
Pe lângă acest spectacol grotesc dar tragic al mulţimilor în derută, un altul mi se oferă în rândul generaţiei tinere. Jocul aparenţelor este ridicat la rang de artă pentru mulţi dintre “nepoţei” într-ale credinţei. La fel de bine, dacă nu chiar mai profesionist decât predecesorii lor, tinerii trăiesc schisma dintre spaţiul “profan”, cu otrăvitele ei daruri ale simţurilor exarcebate (sexuale, vestimentare, ale vitezei şi motoarelor turate, etc.) şi spaţiul “sacru” (cu o cultică lâncedă şi o simbolistică “depăşită).
Chiar şi în rândurile comunităţilor evanghelice impresia generală este că tot mai puţin ne putem compara cu devoţiunea înaintaşilor (chiar dacă ea a suferit procesul narativ de romanţare şi idealizare specific scriiturilor noastre ce devin legende moralizatoare). Dacă bunicul a fost credincios care a preferat să fie închis decât să-şi tăgăduiască credinţa, iar dacă tata e un om moral care îşi plăteşte dările la stat şi biserică, atunci spuneţi-mi cum va fi nepoţelul…!
Legile insensibile ale istoriei parcă ruginesc tot mai mult fiorul religios de adorare a lui Dumnezeu. Ne considerăm mai puternici, mai inteligenţi, mai stăpâni ca să ne mai putem încrede în Cel ce tace în faţa indecenţei noastre. Putem aminti aici un efect pervers al istoriei: sectele care supravieţuiesc unei perioade de timp devin inevitabil confesiuni, mai degrabă instituţii decât grupuri contestatare (Howard Becker, Through Values to Social Interpretation: Essays on Social Contexts, Actions, Types, and Prospects, Duke University Press, 1950, cap. 4, Some tools of the trade, mai ales p. 112-118).
Uite aşa ne “aşezăm”, devenim vizibili în câmpul social, urmărim cu diplomaţie constituirea unui”brand” pentru comunitatea din care facem parte. Exigenţele pocăinţei şi ale mărturisirii devin mai degrabă apanajul frumoaselor subiecte de predică, foarte bune de devorat între anumite termene orare. În rest, tropăim cât mai gălăgios pe urmele devenirii sociale şi ale “contextualizării culturale”.
Când ne ascundem în lumina tăciunilor pe care îi aprindem, oare ce anume putem spera să vedem înaintea noastră? Când părăsim Izvorul apelor vii şi ne săpăm puţuri care nu ţin apa, la ce fel de viaţă ne putem aştepta?
Aşa se face că în loc să aducem căldură umană din izvorul divin, vindem impresii pe care ne chinuim să ni le întreţinem vii. În loc să fim ancore ale cerului pe pământ, ne scufundăm şi noi în cerinţele şi afacerile lumeşti. O imagine a pustietăţii şi a nepăsării!
Paradoxul ciudat al spectacolului religios este că rostirea în van a Numelui Său dintr-o inimă deşartă este de fapt blasfemie. Religioşii intră de multe ori în cursa blasfemiilor laolaltă cu ateii atunci când vor să supună voinţa lui Dumnezeu cererilor lor arogante. Invocarea inflaţionistă a lui Dumnezeu Îl exonerează însă de responsabilităţile care ne revin. Oare ce ar fi fost dacă Dumnezeu i-ar fi dat curs cererii ireverenţioase a neamuzantului George Carlin şi şi-ar fi dovedit prezenţa? Ce s-ar întâmpla dacă Dumezeu ar trece ca un foc mistuitor prin biserici, ca răspuns la rugăciunele reclamatorii ale celor ce invocă justiţie şi ordine pe pământ? În tăcerea iertătoare a lui Dumnezeu să nu credem însă că judecata Lui a murit!
De prea multe ori Îl “introducem” cu brutalitate pe Dumnezeu acolo unde El este foarte sensibil şi grijuliu. În această aparenţă bogată a simulacrului religios, realitatea vie a prezenţei lui Dumnezeu pare să moară sau să se retragă. Ne folosim de Dumnezeu în ambiţiile noastre şi vrem să-L pună să tragă la carul nostru de dorinţe deşarte.
Îţi mulţumesc Doamne pentru condescendenţa iubitoare şi răbdarea Ta înţeleaptă, pentru liniştea pe care ne-o oferi pentru a ne auzi minciunile! Îţi mulţumesc că vorbeşti la vreme potrivită iar atunci când taci, ne inviţi să ne dezbrăcăm de noi înşine!
Pot să-L “omor” pe Dumnezeu sau să risipesc ceea ce prin Fiul Său El a adunat pentru mine atunci când îmi formez o neprihănire fariseică. Atunci nici nu o să nu-mi dau osteneala să-L cunosc pe Isus Hristos în care am viaţa veşnică, mulţumindu-mă cu lozinci care să-mi definească statutul social şi religios în jocul identităţilor sociale. Voi continua să interpretez Scriptura după bunul meu plac. Întodeauna mă voi mulţumi să curăţ doar partea de afară a blidului şi voi fi suficient de temător de oameni, devenind astfel făţarnic şi preţuind mai mult pacea cu oamenii decât pacea cu Dumnezeu. Voi căuta să-mi investesc întreaga energie pentru a aduna comori pentru mine, fără să fac nimic ca să mă îmbogăţesc faţă de Dumnezeu şi mă voi lăsa compleşit de îngrijorările veacului acestuia. Voi uita că Dumnezeu m-a lăsat aici nu ca să caut mai întîi mîncarea şi îmbrăcămintea, ci Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa voi ajunge să preţuiesc religia mai presus de relaţia cu Dumnezeu.
Să ne aducem aminte că Isus Hristos a fost crucificat de oameni foarte… religioşi, cu o violenţă acuzatoare şi aroganţă cu nimic mai prejos faţă de cea a ateilor sau agnosticilor de astăzi.
Când rememorez suferinţele Mântuitorului îmi dau seama de indecenţa şi monstruozitatea sufletului pe care o ascund sub masca religiozităţii. În faţa crucii, spectacolul umanităţii îşi dezvăluie tenebrele.
Atunci mi se ia perdeaua de sclipiri amăgitoare ale societăţii de consum şi îmi dau seama că-mi rostuiesc viaţa într-un imens sanatoriu. Întreaga lume e un câmp de bătălie a duhurilor răutăţii ce schingiuiesc fiinţele umane cu conştiinţa prizonieratului într-un paradis pierdut. Văd în jurul meu oameni care par doar că sunt vii. Văd muribunzi, canceroşi şi leproşi ce-şi întind mâinile spre un cer parcă de plumb. Strigăte nedorite şi parcă neauzite cutreieră văzduhul. Aşteptarea răspunsului înfinge însă în lumea-cavou piroanele deznădejdii.
Mă aplec acum să le discern dorinţele din şoaptele vlăguite. Dar murmurul muribundului elibera deja dorinţa: vreau viaţă! Rămân cu totul descoperit, e ceva prea simplu, este ceva ce nu le pot dărui. Dar îmi ascund repede neputinţa sub mantia acuzărilor de ordin religios: număr păcatele, calculez penitenţele, acatistele… Şi nu fac altceva decât să-mi rostesc propriul verdict, propria acuzare!
Crud este momentul în care descoperi faptul că muribundul ce tânjeşte după viaţă eşti chiar tu! Atunci ai strânge întreaga durere a universului în pumni pentru a o zdrobi, ai zgârâia perdeaua de plumb a cerului pentru a-L invita pe Dumnezeu la ospăţul acuzaţiilor.
Sau … atunci, în faţa Mântuitorului îngenunchiat, îţi conştientizezi neputinţa acuzatoare. Te minunezi de înţelepciunea nebună a lui Dumnezeu de a sfărâma lucrurile tari prin cele slabe, de a Se oferi singur morţii hotărâte de o omenire care L-a renegat. Atunci te-ai gândi la Cel ce a păşit singur la moarte, sub povara acuzaţiilor mincinoase. Ai vedea cununa batjocoritoare de spini cu care L-am încoronat pe Creatorul nostru ca actor în scena absurdităţii umane. Dumnezeu se lasă omorât de cei cărora le-a împrumutat viaţă! Pe crucea de pe Golgota, Dumnezeu se oferă disecţiei interogaţiilor noastre ca să ne regăsim în El vii, după ce am murit însă împreună cu El. Şi ce frumoasă este această viaţă ca s-o irosim!
Întotdeuna cele mai măreţe lucruri sunt foarte simple. În simplitatea lui Dumnezeu ne regăsim dimensiunea umanităţii noastre pierdute. Aici, doar printr-o reală pocăinţă, moartea este nu cauza unui fior decadent şi fatalist ci un veritabil prilej de celebrare a vieţii…
Alonewithothers's Blog 