Tag: Ravi Zacharias

Apariţie editorială – Sfârşitul raţiunii

După Demisia raţiunii (Escape From Reason, 1968), scrisă de Francis Schaeffer, remarc apariţia în contextul editorial românesc a Sfărşitului raţiunii (End of Reason, 2008), ultima carte tradusă din Ravi Zacharias. Din ambele cărţi se desprinde nevoia unei analize lucide a exagerărilor raţionaliste din istoria filosofiei, care au efectul pervers de a discredita şi anula însăşi nevoia de inteligibilitate a omului, aşa cum observăm în modernitatea târzie dionisiacă, estetică, performativă, dar şi în neopozitivismul ştiinţificist al noului ateism, aparent imun în faţa derivelor postmoderne.

Iată scurta prezentare de pe site-ul editurii:

Este Dumnezeu real, sau doar o plasmuire a imaginatiei noastre?

Cum e posibil sa existe un Dumnezeu iubitor, cand lumea e plina de suferinta? Si oare este adevarat ca crestinii au declarat razboi celorlalte credinte, mediului inconjurator si semenilor, in numele unui Dumnezeu inexistent?

Noul ateism aparut recent in America este mult mai virulent si mai subversiv in comparatie cu ateismul lui Madalyn Murray O’Hare din anii 1950 si 1960. Propagat de scriitori ca Richard Dawkins, Christopher Hitchens si Sam Harris, noua provocare lansata crestinismului este deosebit de atractiva in lumea occidentala. Cand Sam Harris a publicat SCRISOARE CATRE O NATIUNE CRESTINA, Ravi Zacharias ñ care si-a petrecut peste treizeci de ani scriind si conferentiind ca apologet al credintei crestine ñ a inteles ca trebuie sa-i dea o replica. Dar mesajul lui Ravi Zacharias din aceasta carte nu se adreseaza doar acelora care au citit cartile noilor atei, ci si crestinilor care vad cum credinta lor este atacata pe piata ideilor.

In raspunsul sau, Ravi Zacharias abordeaza cateva teme spinoase in controversa crestinism-ateism: Adevarata natura a raului; Falimentul absolut al noului ateism promovat de Harris; Raportul religie – stiinta; Baza moralitatii.

Fixed Point

Dacă la prezentarea lui Ravi Zacharias am făcut trimitere la The Veritas Forum, acum recomand cu aceeaşi căldură The Fixed Point Foudation (şi blogul său, The Fixed Point Blog), căreia “i-am dat târcoale” de câteva luni bune. Acestea sunt adevărate agore ale lumii noastre contemporane unde, ascultând intelectuali precum John Lennox (care nu e doar sclipitor, inteligent, ci şi extraordinar de simpatic, amintindu-mi de bunul său coleg, dr. David Gooding, pe care l-am cunoscut la o conferinţă de studiu biblic în 2000), Al. McGrath, Dinesh D ‘Souza (faţă de care am nişte rezerve, mi-e cam antipatic şi îmi oferă senzaţia că e precipitat), poţi fi întărit în convingerea că inteligenţa şi argumentarea ştiinţifică nu sunt monopolul celor care au gura mai mare (adică au expunerea mediatică cea mai mare şi tupeul vituperărilor, absolut necesar pentru celebritatea şi senzaţionalul cu care se hrănesc mass-media azi – a se compara ateismul taliban al lui Dawkins cu cel respectos, diplomat, în bună descendenţă şi manieră filosofică, al lui J. Habermas. Între secularismul inchizitorial al primului şi secularismul raţional al celui de al doilea este o diferenţă uriaşă, pe care nu cred că o poate explica cineva exclusiv doar prin diferenţa de cultură filosofică).

Recomand  aceste două agore mai ales tinerilor din România care au impresia că fundamentalismul ateu al lui R. Dawkins & Co. este varianta perfect raţională şi ştiinţifică care trebuie aleasă în locul fundamentalismului religios pseudo-creştin, obscen de prezent şi diluat în aceeaşi măsură. În lipsa unor figuri intelectuale de amploare din societatea românească, figuri intelectuale oneste şi respectabile în mediul academic, care să trăiască şi să împărtăşească tezaurul credinţei creştine, tinerii par a fi lăsaţi la mâna unor diletanţi care le vând “prieteneşte” pontul cunoaşterii. Ori cel care îşi foloseşte gândirea cu adevărat nu ascultă doar prima şi singura idee care-i convine. (Pentru a înţelege posibile resorturi morale şi psihologice ale adoptării filosofiei atee mai ales de către tineri, recomand, în primă instanţă, lectura cărţilor The making of an atheist, scrisă de James S. Spiegel şi Faith of the Fatherless. The Psychology of Atheism, scrisă de Paul C. Vitz, precum şi scrierea autobiografică The Rage against God a lui Peter Hitchens).

Să nu uităm însă că, aşa cum spunea şi Ravi Zacharias, cea mai bună apologetică este trăirea unei vieţi care Îl învederează pe Dumnezeul Cel Sfânt în sfera profană, cotidiană. În ultimă instanţă, oamenii nu au nevoie atât de mult de idei şi dezbateri, cât au nevoie mai ales de realitatea unei vieţi care defineşte (prin atitudini, vorbe şi fapte) bunătatea, dragostea, iertarea şi acceptarea umană pe care ni le-a arătat Mântuitorul.

Lumile din bibliotecă (2)

3.  Izbăveşte-ne de rău – Ravi Zacharias

Cu o claritate de invidiat, în Izbăveşte-ne de rău, Ravi Zacharias descrie istoria decadenţei şi a nihilismului occidental, industria culturală şi, mai ales, “inocenţa” otrăvită care este injectată tinerilor din ziua de azi prin cultura postmodernă. Misterul răului nu devine unul demn de admirat, aşa cum suntem instruiţi prin prozelitismul aşa zisei emancipări moderne şi postmoderne ci, dimpotrivă, devine garanţia derivei. De altfel, foarte multe dintre dezbaterile ştiinţifice, literar-artistice şi cele din mass-media ne arată că semnele culturale ale acestei descompuneri umane probează filiaţiile dintre cultură, natură umană şi ceea ce numim rău.

Tot acest tăvălug al răului poate fi oprit numai printr-o întoarcere la Isus Hristos, la lumina revelaţiei, fapt ce ar împlini cu adevărat exigenţele unui căutător de bine, adevăr şi frumos.

Cartea lui Ravi Zacharias este un model de scriitură pentru cel care are ceva de spus cetăţii în mijlocul căreia trăieşte, scriitură ce exprimă echilibrul dintre precizia diagnosticării problemei şi condescendenţa iubitoare cu care este oferită soluţia la problema descoperită.

4. Raţiunea în cumpănă – Phillip E. Johnson

Un eminent profesor de filosofie şi de ştiinţe politice, John Gray, constata în cartea sa Câini de paie (Humanitas, 2009) că “în prezent, credincioşii sunt mai neconformişti. Împinşi spre marginea unei culturi în care ştiinţa pretinde autoritate asupra a tot ceea ce înseamnă cunoaştere umană, ei au fost nevoiţi să-şi cultive capacitatea de a se îndoi. Prin contrast, credincioşii laici, încorsetaţi de înţelepciunea convenţională a acelor vremuri, se află sub influenţa dogmelor necercetate”. Cartea lui Phillip E. Johnson probează din plin observaţiile profesorului britanic, cu observaţia că autorul este un foarte respectat şi competent profesor de drept de la Universitatea Berkeley.

Aşadar, dacă aveţi o doză de nonconformism, luciditate şi îndoială, probaţi-le, împreună cu autorul, în câmpul prejudecăţilor cu diplomă.

Profesorul american urmăreşte modalităţile prin care naturalismul metodologic dă naştere metanaraţiunii evoluţioniste, relativismului etic şi corectitudinii politice, vizibile deja în aberaţiile sistemului de educaţie şi de justiţie din Statele Unite. Toate acestea sunt însă acceptate în cultura populară pe baza sofismelor autorităţii, iar în lumea academică pe baza apartenenţei la majoritatea comodă. Dar dacă fundamentele naturaliste sunt greşite iar conspiraţia elitei culturale împotriva “ignoranţei” şi “superstiţiei” teismului creştin ascunde de fapt propria ignoranţă?

Lecturând Raţiunea în cumpănă veţi constata un  lucru care este absolut normal pentru cei care studiază istoria ştiinţei şi anume că până şi industria cunoaşterii ştiinţifice poate fi cauzatoare de mitologii, superstiţii şi prejudicii ale onestităţii. Ceea ce este tragic în tot acest carnaval pitoresc este pericolul pe care îl prezintă mania certitudinii atunci când ignoranţa şi cunoaşterea interesată, părtinitoare, îşi îmbracă goliciunea cu puterea legiuitoare şi cea politică. Sunt semnale de alarmă pe care Phillip E. Johnson le indică celor care dispun încă de o vie dorinţă de cunoaştere.

Raţiune şi senzualitate – un posibil dialog între Isus, Pascal şi Oscar Wilde

Ravi Zacharias nu mai are nevoie de nici o prezentare (pentru curioşi însă, le recomand un voiaj prin agora ideilor de la The Veritas Forum). Mă bucur de apariţia în limba română a unei serii de dialoguri (imaginare) între Isus şi personaje istorice (Hitler – Mielul şi Fuhrerul), culturale (Oscar Wilde – Raţiune şi senzualitate) şi religioase (Buddha – Lotusul şi crucea). Aici se văd atât de clar cele două amprente ale formării cultural-spirituale ale lui Ravi: rigurozitatea logică occidentală împletită cu scriitura sapienţială simplă, dar plină de imaginaţie, specific orientală, oferind astfel cititorului interogaţii pertinente, atât de familiare, dar şi răspunsuri clare şi demne de validat în viaţa fiecăruia.

În cele ce urmează mă voi opri asupra scriiturii din Raţiune şi senzualitate. Îl găsim pe Oscar Wilde aflat într-un moment în care sclipirile orgolioase nu mai pot impresiona pe nimeni. Ba dimpotrivă. În faţa morţii, omul ajunge pentru alţii un pretext de fulguraţii mentale cu privire la moarte, deşertăciunea vieţii şi recompensarea crudă a tăcerii morţii pentru toate aroganţele zgomotoase ce par inepuizabile de-a lungul vieţii.

Dialogul imaginar al lui Oscar Wilde cu Isus şi Blaise Pascal are ca motive de dezbatere:

  • problema artei pentru artă, a aşa zisei autonomii totale a artei, pretext timpuriu al secularizării feroce de astăzi şi
  • senzualitatea ca expresie a unei libertăţi adolescentine, dezbărate de chingile legilor, ale moralităţii.

Nimic mai actual, aş putea spune. Discuţia nu are nimic de a face cu preferinţa pentru o modă culturală, cu prejudecata pe care o avem noi, postmodernii, că orice problemă şi personaj al trecutului ne incomodează prezentul, furându-ne bucuria de a trăi. Dialogul este relevant şi transpus tocmai într-o manieră transistorică pentru că urmăreşte zbateri umane valabile în orice epocă istorică, în orice context cultural.

Mecanismul argumentativ pervers al pedagogiilor prejudecăţilor antipuritane este cât se poate de explicit în filme ca American Beauty şi Little Children. Prin educarea aculturală a culturii de masă, apetenţa spre senzualitatea entropică şi descrierea minuţioasă a patologiei răului a devenit nu doar apanajul criticilor de artă şi film, ci şi a  nevoilor “omului simplu”. Refuzăm excesul “utopiei” bunelor intenţii ale religiei creştine, ale politicii, moralităţii şi bunei educaţii printr-un exces al orgoliului rănit, refugiat în baladele decadente ale distopiilor postmoderne, post-artă, post-industriale, post-creştine, etc.

Tocmai de aceea  nu cred că greşesc dacă aş proiecta modelul serialităţii omuleţului postmodern în liniile personalităţii lui Oscar Wilde: narcisist impetuos, orgolios, lasciv şi senzual, relativist ce-şi acoperă incoerenţele în ceaţa “estetică” a sofismelor.

Însă cât de strălucitoare este adevărata umanitate a lui Isus Hristos, Cel care şi-a probat libertatea de alegere nu în panoplia patimilor, ci în iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni! Cel care, trăind într-un spirit neîntinat, a simţit durerea umană mai mult ca oricare dintre noi.

În scurte cuvinte voi relata istoria lui Dorian Gray, o capodoperă (auroreferenţială) a lui Oscar Wilde. În simple linii narative putem spune că este povestea unui tânăr deosebit de atrăgător, căruia un artist i-a pictat portretul. Pentru că tânărul era obsedat de narcisismul său, a dorit ca frumuseţea lui să dureze veşnic, iar orice urmă de destrăbălare să fie proiectată exclusiv asupra tabloului. Şi aşa cum se întâmplă de obicei în viaţă, dorinţa  laşă a lui Dorian s-a împlinit. Chipul i-a rămas la fel de fermecător, în virtutea nelegiuirilor şi senzualităţilor pe care  şi le  oferea din plin.  Însă, asemenea legilor naturii, acţiunile şi alegerile sale rele se imprimau din ce în ce mai pregnant pe portretul său, ascuns într-un ungher al podului casei sale. În timp ce figura frumoasă a lui Dorian fermeca privirile pătimaşe sau invidioase, departe de nebunia teatrului relaţiilor sociale, chipul pictat devenea tot mai desfigurat şi mai hidos.

Wilde: Ei bine, a venit şi ziua când artistul i-a făcut o vizită lui Dorian. Va trebui să citeşti tu însuţi relatarea, Monsieur Pascal. Nu vei reuşi să-i pătrunzi profunzimea doar din rezumatul pe care ţi-l fac eu acum.

Pascal: Aşa spune orice autor!

Wilde: Povestirea asta este atât de bogată!

Desigur, artistul a fost peste măsură de uluit când a văzut portretul. L-a implorat pe Dorian să se îndrepte: “Oare nu scrie undeva: <<De vor fi păcatele voastre roşii ca purpura, se vor face ca lâna?>>”.

Pascal: Mă întrebi pe mine, Monsieur Wilde?

Wilde: Nu, nu, asta i-a spus artistul lui Dorian. Dar Dorian, în loc să-l asculte, a apucat un cuţit şi l-a înjunghiat pe artist. Şi apoi s-a întâmplat ceva cumplit. Am văzut sângele prelingându-se pe tablou. (…) Dorian a smuls cuţitul şi l-a înfipt în tablou. Atunci, cu un ţipăt îngrozitor, s-a prăbuşit mort la pământ.

Ei bine, după aceea pictura îşi recapătă frumuseţea iniţială, pe când faţa lui Dorian se schimonoseşte de ticăloşia şi de urmele unei vieţi desfrânate.

Isus: Iată o povestire cu adevărat impresionantă, retrăită zilnic de mintea cuiva. Foarte realistă. De ce ai scris-o?

Wilde: E artă.

Isus: Dacă e doar artă, de ce te-ai simţit jignit când nu demult cineva te-a văzut ieşind din teatru şi a murmurat: “Uite-l pe Dorian”?

Wilde: Fiindcă… fiindcă am făcut cu viaţa mea ceea ce povestirea conţinea doar ca artă. Dar ei ar fi trebuit să păstreze distincţia dintre artă şi viaţă!

Isus: Te-ai gândit vreodată că, în ce te priveşte, viaţa şi arta nu mai sunt separate? Ştii de ce adevărul este mai ciudat decât ficţiunea?

Wilde: Fiindcă am creat o ficţiune care să ni se potrivească.

Isus: Nu ai putut să vezi deloc că regulile pe care le-ai refuzat în viaţă au sfârşit prin a-ţi distruge viaţa. Când arta şi frumosul nu sunt guvernate de reguli, se prăbuşesc.

Wilde: Da, însă eu am continuat să joc. Am fost întotdeauna un împătimit al jocurilor de noroc. Am jucat împotriva tuturor sorţilor de izbândă. Dar vezi, când am scris cartea, intenţia mea a fost să ating însă şi latura morală, însă doar ca un nivel secundar în raport cu latura ei dramatică. Am vrut ca oamenii să aprecieze frumuseţea povestirii, nu latura ei morală.

Isus: Ai trăit ca şi cum viaţa ta ar fi fost un vis şi ca şi cum personajele tale ar fi fost reale. Dar când te-ai “trezit”, ai descoperit că este adevărat tocmai opusul a ceea ce credeai tu. Profetul Meu Isaia vorbeşte despre un om care era flămând care a visat într-o noapte că se satură la un banchet, doar pentru a se trezi în faţa realităţii că totul nu fusese decât un vis. A rămas şi pe mai departe tot flămând. Isaia mai vorbeşte şi despre un însetat care s-a culcat seara şi a visat că bea dintr-un izvor cu apă limpede şi rece, dar când s-a trezit a descoperit că încă îi mai era sete. Sub o iluzie asemănătoare trăieşte şi generaţia care flirtează cu frumosul şi cu arta şi care crede că acestea sunt mai presus de adevăr. Dar se vor trezi într-o zi şi vor descoperi că visul i-a lăsat neîmpliniţi. Vezi, aici este pericolul. Mai întâi arta imită viaţa. Apoi viaţa imită arta. Şi în cele din urmă arta devine însuşi scopul vieţii, şi atunci viaţa se prăbuşeşte, căci viaţa nu este o ficţiune…, ea este o realitate dură. (Ravi Zacharias, Raţiune şi senzualitate. Isus Cristos vorbeşte cu Oscar Wilde pe subiectul “în căutarea plăcerii”, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2009, p. 44-47)

Isus: Orice putere cunoscută omului are două tăişuri: primul este înţelepciunea de a o folosi cum se cuvine, iar celălalt e capacitatea extraordinară de a abuza de ea. Gândeşte-te la oricare dintre puteri, şi vei descoperi în ea acest dublu tăiş. Când am creat, la început, omenirea, dorinţele ei erau în armonie cu bunătatea. Dar odată cu capacitatea de a iubi şi de a sluji au venit respingerea şi renunţarea. Alegerea de a trăi în Eden fără a respecta nicio limită a reconfigurat dorinţa din inima omului.

Este foarte important să înţelegi acest lucru. Orice apetit care este abuzat reconfigurează dorinţa, şi tocmai la aceată dorinţă denaturată apelează duşmanul sufletului tău.

Wilde: Vrei să spui că dorinţele mele sunt nenaturale?

Isus: Ele sunt naturale, dar sunt necuviincioase, căci satisfăcându-ţi aceste dorinţe printr-un abuz, tu ţi-ai ordonat dorinţele în conformitate cu cerinţele cărnii şi în felul acesta le-ai înjosit. Este o tiranie să obţii printr-un mijloc ceea ce ar trebui să obţii printr-un alt mijloc. Când obţii ceva prin mijloace nepotrivite, contaminezi dorinţa în aşa fel încât mijlocul greşit devine singurul mijloc posibil, iar mijlocul corect devine o povară (op. citată, p. 64).

%d bloggers like this: