Tag: patologie

Ura de sine a Americii

Notă: sper că faptul că acesta este primul articol scris de când sunt pe continentul nord-american nu impietează relativa neutralitate a următoarelor observații.

Dincolo de insipida ipocrizie burgheză invelită în staniolul socialist al celor ce operează cu el, antiamericanismul poate fi privit fugar dintr-o perspectivă (1) a orgoliilor istorice rănite de vitalitatea juvenilă a ‘”dezrădăcinaților” și a incapacității de adaptare  a vechii lumi la cerințele unei modernități accelerate, precum și (2) a culminării patologiilor diferenței.

1. Antiamericanismul este o consecință firească a dizolvării identității istorice în vîrtejul amețitor al unei modernități accelerate. Competitivitatea, raționalizarea și cerința performativității aplicate aproape fiecărui aspect din viața cotidiană se izbesc violent cu plăcile tectonice ale unei stabilități oferite de descendența istorică, culturală și religioasă a “lumii vechi”. Fluiditatea, velocitatea, interesul strict cuantificabil, auto-legitimizarea, libertatea ca premiză absolut necesară a “dorinței de a căuta fericirea”, etc., presupun o întâlnire antagonică cu staticul, cu determinările moștenirilor istorice,  cu legitimizarea prin apelul la instituții sociale, culturale, religioase, etc. Instrumentalul pare a deveni scopul în sine iar secularizarea crâncenă, ca efect al abandonării tradițiilor  conceptualizate iluminist ca marcă a heteronomiilor decadente, lasă loc unei mistificări a tehnologiei, căpătând rolul unei veritabile soteriologii performative (Is it worth it?  Yes, if  it works!)

2. Formată ca o națiune a națiunilor, America trebuie să poarte povara noii ideologii, a diferitului, a multiplului, chiar a  deviantului obținut  în numele libertății. În această potență fortifiantă a libertății de a fi diferit stă și vulnerabilitatea Americii, vulnerabilitate evidențiată de două tendințe paradoxale: uniformitatea tâmpă și alteritatea nervoasă.

Coeziunea socială e păstrată nu atât prin lianturile tradiționale, de limbă, etnie, istorie, cât mai ales prin matricile și proiecțiile culturale. Rămâne de studiat cum acestea modifică alchimia dorințelor, subordonându-le comandamentelor și cerințelor ingineriilor sociale. Dar este clar că aceste afiliații culturale au tendința de a produce o  uniformizare.

Noua antropologie răsturnată, cea a albului vinovat, restaurarea valorii “nativilor”, multiculturalismul, ecologismul, anarhismul tehnologic sau socialist, toate acestea configurează arsenalul prin care apetitul de a fi diferit se transformă în obezitatea patologică a discursurilor antisistem, anti-americane în mod special.

Simulacrul plăcerilor cu parfum de libertate nu poate fi întreținut în lumea reală fără industria unei securități, e adevărat, din ce în ce mai coercitivă. Dezvoltarea tehnologiei și a mijloacelor de comunicare predispun  ca intimitatea vieții private  să fie permeabilă față de ochiul atent al lui Big Brother, corporatist sau statal. În acest registru putem interpreta fascinația deconstruirii imaginii visului american atât prin eroii răsturnați de la Hollywood cât și prin devoalarea, deloc pudică, a subteranelor deciziilor și acțiunilor vedetelor, corporațiilor și chiar a guvernelor.

Scandalul dezvăluirilor WikiLeaks (britanico-australiene, cu complicități americane) pare a fi amprenta unei filosofii libertariene dusă la extrem sau a unui anarhism socialist/tehnologic care se hrănește ipocrit din grasimea capitalistă pe care o condamnă. Am impresia că acest scandal nu face altceva decât să hrănească tendințele autofage ale unei culturi ce își simte scleroza și epuizarea. Să fie acest tip de nihilism o terapeutică alternativă la o utopie eșuată?

Dincolo de mizeriile acestor noutăți vechi de când lumea, însăși libertatea de a înjura guvernul îți este permisă într-o democrație, ceea ce admirabil față de alternativa trăită de cei care au fost sub comunism.

Julian Assange nu e un lup singuratic. Ura de sine a Americii e produsul secundar al unei mari democraţii. Ea nu ar fi posibilă în altă lume. Până la urmă, ea e încă o dovadă de toleranţă şi stabilitate a unui sistem politic imperfect, dar mai apropiat de normalitate decât majoritatea celorlalte. (Mircea Cărtărescu, Evenimentul zilei, 10 Decembrie 2010)

Nu mă miră deloc cinismul și superioritatea diplomaților americani, așa cum ele reies din dezvăluirile din ultimele săptămâni. Avem de a face cu aceeași natură umană, care în cazul de față e îmbrăcată cu interesele americane, natură umană care încearcă să țină pasul cu supradimensionarea cerințelor și intereselor pe care le are lumea de astăzi. Politicienii nesătui de putere își privesc chipul feroce în oglinda vânătorilor de senzațional. O dependență bolnavă, care ține de o democrație bolnavă, nu perfectă, pentru că aceasta din urmă e construită din oameni cu o natură umană bolnavă. Unii își hrănesc sentimentul de sine cu fabricarea unor utopii soft, puse în frazele dulci ale promisiunilor politice, alții își savurează sentimentul binelui făcut exclusiv prin deconspirarea răului. Nu cred că schimbarea rolurilor  acestor personaje ar influența cu ceva mersul lucrurilor in lumea noastră…

Pentru o discuție mai elaborioasă asupra condiționărilor istorico-culturale ale antiamericanismului, rămâne de lecturat cel puțin următoarele cărți de referință:

1. The Rise of anti-Americanism, Brendon O’Connor, Martin Griffiths, Routledge, 2006

2. Anti-Americanism, Jean-Francoise Revel, Encounter Books, 2003, apărut în limba română la Editura Humanitas, 2004

3. Anti-Americanism, Andrew Ross, Kristin Ross, New York University Press, 2004

4. Anti-Americanism. History, Causes, Themes. Volume 1: Causes and sources, Brendon O’Connor (Ed.), Greenwood World Publishing, 2007

Add Me

Tocmai am citit câteva capitole din Richard Stives, Shades of loneliness: pathologies of a technological society (Rowman & Littlefield, Oxford, 2004). Cartea oferă o privelişte nu prea comercială şi dezirabilă a comunicării mediatice. Excedentarul, excesul, aşteptările investite cu prea multă energie în promisiunile socializării virtuale, toate acestea configurează câmpul de imagini, sunete şi suflete amalgamate într-o dinamică colorată violent dar cenuşie, gălăgioasă dar surdă, promiţătoare dar mereu datoare. Aflăm astfel câte ceva despre modalităţile noi de gândire şi simţire ale civilizaţiei tehnologice, în care putem semnala, pe lângă beneficii reale, şi patologii cum ar fi:

  • stresul pe care îl suportăm din cauza tehnologiei (dacă maşinile au fost create să muncească în locul nostru, nouă nu ne rămâne decât să consumăm ceea ce ele produc, adică o fericire costisitoare şi stresantă),
  • nevoia neurotică de afecţiune/dragoste şi putere,
  • stilurile obsesiv compulsive şi impulsive, cultivate şi absorbite cu nesaţ mai ales de către tinerii de astăzi,
  • narcisismul şi depresia,
  • paranoia şi schizofrenia.

Umanitatea pare a-şi reafirma vechile boli în forme noi, dar la puterea a doua!

Când mi-am numit blogul alonewithothers m-am gândit la oportunitatea de a fi singur cu alţii pentru a încerca o reală comunicare, care să nu cadă în capcanele simulacrului de comunicare, prezentat în linii mari în Blogotopia. Însă, această paradoxală solitudine impusă era o formă de socializare cu limite conştient asumate de la bun început. Comunicarea în mediul virtual nu e un exerciţiu de clamare şi obţinere a valorii de sine, ci unul de deschidere creativă către universuri umane diferite, dar nicidecum concurente sau terapeutice în sine.  E mare lucru să învăţ din umanitatea celorlalţi, fără însă să o divinez pe a mea sau pe a altora!

Descopăr însă, pe zi ce trece, mai ales pe reţele de socializare precum Facebook, o teamă de singurătate terifiantă, al cărui antidot, speră unii, este socializarea cu oricine, oricum şi oricând, adică în termenii de existenţă a unei fiinţe divine. Frica epidemică şi (poate eşecurile reale) se cer compensate cu gratuitatea cupidonilor sau  a patronilor fericirii virtuale. În aceste sens, comunicarea virtuală este înzestrată cu valenţe mesianice, deopotrivă iluzorii şi dăunătoare. Însă cine stă să măture rămăşiţele oglinzilor înşelătoare cu care ne torturăm candid clipele şi visele? Dezamăgirile patologiei societăţii tehnologice sunt ori reinvestite cu noi aşteptări, mai mari dar şi mai frustrante în cele din urmă, ori cu apetenţa nihilistă a celui care nu a descoperit nimic sacru în nimicurile profane pe care le-a adulat cândva.

Dar, ca să nu ne îmbolnăvim de prea multă seriozitate, să-i lăsăm pe cei de la Chumbawamba să ne spună cam aceleaşi lucruri, dar pe un ton mai vesel şi degajat!

I’m a loner alone with neuroses and hate
Anger is a permanent character trait
My letter bombs are primed and ready to send
Would you like to add me as a friend?
I’m a wound-up whiner with a fetish for guns
I’m almost 50 and I live with my Mum
I hope my nude picture doesn’t offend
Would you like to add me as a friend?

Add me. Add me
My mother says she wished she’d never had me
Add me. Add me
Would you like to add me as a friend?

I’m a recovering alcoholic I rarely leave my room
Peeping through the curtains in my dog costume
The voices in my head aah they’ll get me in the end
Would you like to add me as a friend?
I’d really like to mail you the picture that I drew
It’s Kylie’s body but the head is you
I’ve asked you sixty times before I’m asking you again —
Would you like to add me as a friend?

Add me. Add me
My mother says she wished she’d never had me
Add me. Add me
Would you like to add me as a friend?

Here’s a picture of me in my Nazi uniform
doing a trick with an egg that I like to perform
at a monster truck rally that my Mum and me attend
Would you like to add me as a friend?

I’ve added Britney and Paris and you and Tom
I’m going to find your address so I can visit you at home
I don’t like people but I think I could pretend —
Would you like to add me as a friend?
Add me. Add me
My mother says she wished she’d never had me
Add me. Add me
Would you like to add me as a friend?

%d bloggers like this: