Tag: liberalism

Triumful prostiei sau despre “revoluţia bunului simţ”

Exordiu

“S-a stricat ceva în creierul acestui popor!” spunea zilele trecute Neagu Djuvara. Curat murdar! Mare dreptate are “boierul” român, venerabil exponent al poporului pe care-l compătimeşte (deh, ironică circularitate fatalistă)! Alături de el empatizează şi alţi “aristocraţi” ai gândirii, ca de exemplu Emil Constantinescu, Zoe Petre, Mircea Dinescu şi mulţi alţii.

Observând teatrul absurd al pasiunilor politice ale personajelor invocate, mă gândesc la un foarte perfid joc al imaginaţiei:  cred că este şocant fiorul care te cutremură în clipa în care îţi descoperi propriul chip în trăsăturile inferioare, grobiene şi nenorocite ale  oponenţilor, de la care priveşti cu superioritate. Nimic nou sub soare! De altfel, complotul prostiei globalizate asupra valorii şi libertăţii individului a fost deconspirat cu mult timp înaintea noastră. Însă este atât de trist faptul că cei care trebuie să “lumineze” şi să “deştepte” poporul sunt capabili de atât de multă prostire. Poate că nimic nu e mai dureros decât trădarea celor de la care aştepţi ajutor!

“În trecut, omenirea, mai exact Europa medievală, ghidându-se după valorile impuse de cărturarii ei, făcea răul, dar cinstea binele. Dar se poate afirma că Europa modernă, călăuzită de magiştrii ei care-i laudă frumuseţea impulsurilor realiste, face răul şi cinsteşte răul.” (Julien Benda, Trădarea cărturarilor).

O scurtă analiză

În vacarmul înjurăturilor generalizate din societatea românească, exerciţiile de luciditate par a fi condamnate unei ignoranţe maligne. Îmi asum însă riscul unui scurt moment de exigenţă.

Fiind un simplu cetăţean al României, dar unul destul de conştient de sine,  mărturisesc că în preajma alegerilor mă simt învăluit de multe plase amăgitoare pe care le aruncă politicienii prin discursurile lor. Tocmai de aceea, îmi pot lua răgazul unei analize a comportamentului şi discursului politic pentru a vedea dacă acestea se suprapun în configuraţia simbolico-faptică (adevărată sau înşelătoare) a unuia sau altuia dintre personajele politice. Cu alte cuvinte, ademenit de cursa ideilor şi a figurilor fotogenice, îmi pot împlini aşteptarea conturării unui profil uman pe care să-l creditez astfel încât să îi acord, prin vot, încrederea mea?

Să luăm spre analiză, de exemplu, oferta “revoluţiei bunului simţ” propusă de Crin Antonescu şi omuleţii cu “sânge albastru” şi “papioane europene” din politica noastră mioritică.

Aş trece peste discursul incoerent, ilogic, la nimereală, manelistic, nedemn de un fost profesor de umanioare, dar demn de analiză pentru elevii mei la Logică, argumentare şi comunicare (încep să îmi ridic serioase semne de întrebare văzând în jurul meu cât de apreciat a fost tocmai acest discurs “impecabil”, “bine articulat”, “seducător”).

Încerc  să trec peste injuriile la adresa decenţei pe care le provoacă aroganţa şi misoginismul “liberalilor”, misoginism declarat într-o manieră mitocănească cu mai multe ocazii.

M-aş opri doar asupra unei decizii politice în spatele căreia se disimulează un caracter uman:

“preşedintele PNL Crin Antonescu a declarat astăzi că exclude orice colaborare cu Traian Băsescu. El a adăugat că acesta este “răul cel mai mare” pentru România. PNL nu îl va susţine pe candidatul PD-L în turul al doilea al alegerilor” (declaraţie făcută la 23 noiembrie 2009, la o zi după turul I al alegerilor prezidenţiale).

Mă întreb: oare ce “bun simţ” şi probitate morală poate avea un om care vineri (20 noiembrie 2009) îl face “demagog” pe Mircea Geoană, spunându-ne tuturor că “nu va vota Geoană ca să scape de Băsescu”, pentru ca trei zile mai târziu să devină un susţinător declarat al “demagogului”?

Să presupunem însă că domnul Antonescu are dreptul să-şi schimbe poziţia (drept refuzat sistematic domnului Băsescu, acuzat în astfel de cazuri de impardonabilă incoerenţă). Certitudinea domnului Crin Antonescu îmi aduce aminte de paradoxul prostului, formulat de Georges Courteline:

„Numai idioţii n-au nici o îndoială.

− Sunteţi sigur ?

− Absolut sigur.”

Domnul Crin Antonescu face dovada unei prostii glamuroase (sclipitor/glamuros, l-au caracterizat unii!), a unui discurs care dă în diabet auditiv  (încercaţi să surprindeţi conexiunile logice, sintaxa, topica, etc., din discursurile sale ad-hoc, eu m-am chinuit şi nu le-am dat de capăt) şi a unor gesturi politice care îi trădează natura morală şi caracterială atât de gonflabilă. Domnul Antonescu a devenit în ultimele trei luni un produs media,  vandabil pentru amatorii de noutate şi deziluzii gratuite (vorba lui Putin când l-a caracterizat pe Obama proaspăt ales: “marile deziluzii vin din marile iluzii”!). Domnul Antonescu este un răsfăţat personaj politic dandy, care a fermecat o parte a “intelighenţei” româneşti în aceste alegeri prezidenţiale, răsfăţat cu calităţi de care nu dă dovadă (am fost foarte surprins văzându-l pe “crudul”, “glaciarul” şi “temutul” CTP dând dovadă de o nemaîntâlnită  căldură paternă faţă de acest  copil al ignoranţei senile).

De altfel, pentru a pricepe câteva dintre mecanismele cu care prostia perverteşte inteligenţa, parazitând-o, camuflându-se în umbra aerului său doct, pretenţios, superior, vă recomand Triumful prostiei (mic tratat despre prostia inteligenţei), scrisă de Belinda Cannone, profesoară de literatură comparată la Caen (Franţa). Un citat din această carte poate fi ilustrativ şi suficient de suculent pentru a onora invitaţia la lectură:

Gulliver vorbeşte de «prostie a inteligenţei» […]. De ce «a inteligenţei»? Nu e o contradicţie? Ba da, bineînţeles. Ce vrea el să spună? Vrea să spună că, dacă prostia ar fi mereu identică cu ea însăşi, am sfârşi prin a o repera şi am şti cu siguranţă s-o evităm. Dar prostia, ca şi omenirea, e inventivă. E inventivă în aceeaşi măsură ca inteligenţa şi creativitatea. Să fie ea… inteligentă? Nu tocmai, asta-i o reducţie. Dar să spunem că ea se înnoieşte agăţîndu-se de propunerile inteligenţei şi opunîndu-le noi baraje. […] Aici e pericolul: prostia s-a înnoit, a adoptat idei care erau inteligente, adică vii, cu câteva generaţii în urmă şi care sunt pur conformism de peste cincizeci de ani. (mai aveţi câteva citate spumoase AICI).

Mă îndoiesc de faptul că infuzia zilnică de politică îl face pe românul de rând mai cultivat în politică (definită ca arta compromisului pentru binele public). Dar am ajuns să mă îndoiesc şi de capacităţile de raţionare decentă, măcar minimală, ale celor “mai citiţi”. În ultimă instanţă,  alegerile din noiembrie 2009 mi-au dovedit faptul că politicianul poate prosti electoratul fără nici un fel de discriminare – pe omul simplu în aceeaşi măsură ca şi pe intelectual. Şi totuşi, întrebarea mea este: de ce intelectualii sunt/devin suspicios de uşor de fraierit? Cred că răspunsuri plauzibile pot fi insuportabila uşurătate a fiinţei şi oboseala cronică a unei exigenţe fisurate de orgolii.

Pentru a porni o “revoluţie a bunului simţ” trebuie să împlineşti o condiţie minimală: să dai dovadă de bun simţ astfel încât ea să fie “contaminabilă”. Altfel, devii un jalnic actor în jocul ipocriziilor!

Exigenţa integrităţii îmi cere, în cazul “revoluţiei bunului simţ”, un simplu test. Discursul furibund al liberalilor este  axat pe câteva dintre următoarele acuzaţii aduse lui Traian Băsescu:

1. are porniri despotice, fiind un adevărat dictator care periclitează frageda democraţie românească.

2. este un comunist

3. este o sursă permanentă de scandaluri.

Să le luăm pe rând:

1. Traian Băsescu este un dictator.

Mă întreb însă:

a) un dictator ar permite libertatea presei astfel încât un procent majoritar din presa scrisă şi audio-vizuală să îl înjure sistematic, aşa cum se întâmplă de când Traian Băsescu este preşedinte? Gândiţi-vă la partenerul liberalilor, Adrian Năstase: ce presă “liberă” aveam în timpul democraţiei sociale din 2000-2004!

b) un dictator poate fi suspendat din funcţia sa, fie şi numai pentru 30 de zile? (ironia face ca Traian Băsescu să fi fost suspendat pe motiv că a încălcat Constituţia, suspendare iniţiată de Ion Iliescu, cel care a încălcat grosolan Constituţia – a fost de trei ori preşedinte într-o ţară unde funcţia supremă poate fi deţinută maxim de două ori de aceeaşi persoană)

c) un dictator chiar nu poate dărâma timp de 4 ani un guvern ostil şi nu poate să pună guvernul pe care îl doreşte?

Logica simplă şi bunul simţ îmi spun că acuzaţia adusă este lipsită tocmai de “bun simţ”!

2. Traian Băsescu este un comunist.

El însuşi a recunoscut că a fost membru al PCR-ului, cu o mică completare: nu mai este comunist, aşa cum au rămas, în structura lor intimă, mulţi liberali şi “parteneri” social democraţi ai liberalilor, cei care se proclamă reprezentanţii adevăratei “drepte” în România.

Bunul simţ îmi recomandă o scurtă privire în curtea celor ce au acestă exigenţă. Dacă Mona Muscă a fost exclusă din PNL pentru că i s-au descoperit nişte note informative în arhiva Securităţii, bunul simţ ar fi trebuit să rămână constant şi să fie aplicat şi în cazul domnilor Mircea Ionescu Quintus, Constantin Bălăceanu Stolnici, patroni spirituali şi morali ai liberalilor cu papion european (din câte se aude, nici domnul Radu Câmpeanu nu ar fi prea străin de notele informative date Securităţii). Deci, cum rămâne cu revoluţia bunului simţ? Sunt liberalii mai “catolici ca Papa”, împlinind perfect dictonul comunist “unii sunt mai egali decât alţii”? Aşa s-ar părea! Recunosc, în cazul liberalilor, emfaza nu-i costă nici măcar cât un moment de introspecţie.

3. Traian Băsescu este o sursă permanentă de scandaluri.

Păi şi eu dacă aş fi fost în locul Monicăi Macovei, invitat în biroul domnului prim ministru Tăriceanu, rugat de acesta să intervin în dosarul “prietenului” Dinu Patriciu, prezent în biroul cu pricina, aş fi făcut scandal. Şi încă unul mare pentru că te oripilează astfel de insulte aduse valorilor liberalismului de chiar cei care ar trebui să le păzească.  Liberalii au fost atât de obişnuiţi cu “liniştita” hoţie psd-istă încât şi-au dat repede seama că nu au nevoie de “garantul respectării legilor” în România, care este preşedintele ţării, pentru a fura şi ei în linişte. Încerc să mă gândesc la un singur scandal care să fi fost iniţiat de preşedinte din interes îngust de partid sau orgoliu bolnav, aşa cum am văzut la domnul Tăriceanu & Co.

Când mă mai gândesc şi la avatarele parvenismului şi lichelismului politic la care au ajuns cei din gaşca liberală în ultimii ani (figuraţiile tupeiste, penale şi aburinde ale lui Ludovic Orban, junimismele moldave caraghioase ale lui Adomniţei, gafele lui Cioroianu, catalboşii lui  Remeş, mutilarea comunistă a legilor electorale pentru salvarea ipocrită de la examenul electoral – vezi articolul lui Cristian Pătrăşconiu: Loserii – purtătorii de imagine şi de discurs ai PNL), atunci plâng soarta partidului de care mă simţeam legat şi pe care l-am votat de atâtea ori. Dezamăgirea este mult mai amară atunci când ea este produsă de cei pe care îi creditezi şi susţii necondiţionat!

Din păcate, un partid care are filosofia politică axată pe valoarea libertăţii, a creativităţii, a plus-valorii, a ajuns să aibă obsesii bolnăvicioase, comandate şi sincronizate potrivit instinctului de turmă (am ajuns să aud că în PNL se iau decizii prin unanimitate!). Ciudat: să fii unit de ura patologică faţă de un om! Astfel de politicieni liberali, care ar trebui să fie vectori ai dezvoltării, ai progresului în societate, au ajuns să se justifice prin teologia/filosofia/politica justificării negative (vezi justificările fariseilor în faţa orbului vindecat – Ioan 9): noi suntem mai buni doar pentru că altul /alţii sunt mai răi!

Din păcate, emfatica “revoluţie a bunului simţ” a fost înnăbuşită din faşă de o moralitate ipocrită şi găunoasă a celor care au iniţiat-o şi s-a dizolvat în marea de interese private cu etichete sociale ale  neocomunismului capitalist al baronilor PSD. Păcat de iluziile şi efortul atâtor tineri de a crede duminică, 22 noiembrie 2009, într-o himeră frumoasă şi mai fotogenică (dar totuşi himeră)! Asta păţeşti dacă îţi vinzi încrederea şi depozitul de vise unui perfid actor care se joacă cu modelele morale -precum Tudor Chirilă –  doar, doar va stoarce un vot în plus!

Traian Băsescu are probleme de caracter (ca oricare dintre noi) dar a dat dovadă de un lucru pe care nu l-am văzut la nici un conducător din “politichia” românească: a mărturisit de câteva ori că a greşit! Imensă resursă pentru a te îndrepta după ce ai “păcătuit”! Spuneţi-mi, care dintre aroganţii de la PNL sau PSD şi-a făcut public, vreodată, mea culpa? Cât de slabi suntem când ne ascundem slăbiciunile şi greşelile!  Cât de tare poate deveni un om care îşi asumă şi recunoaşte vulnerabilităţile! Cred că acest act al sincerităţii, al pocăinţei, este primordial pentru a împlini exigenţa bunului simţ şi apoi pentru a recomanda altora “revoluţia bunului simţ”.

Ironică sau chiar cinică situaţie: Traian Băsescu, un om care a început reformarea statului, este împiedicat în modernizarea lui tocmai de către  liberalii care ar trebui să susţină un astfel de demers!

Presimt că la 20 de ani după Revoluţie, în timp ce alte ţări vor avea o economie mai sănătoasă, mai multă prosperitate, universităţi în primele 500 din lume, asistenţă medicală mai bună, o societate mai normală şi degajată de mizeria corupţiei, presimt că în decembrie 2009, în România, se va închide cercul blestemului prin salutul tovărăşesc dintre Ion Iliescu şi Radu Câmpeanu, bucuroşi că s-a instalat peste ţară mult dorita linişte … la furat!

Presimt că păpuşa gonflabilă cu ruj pe buze, Mircea Geoană, va împlini toate poftele “bărbaţilor” politici Hrebenciuc şi Vanghelie.

Presimt că liberalii vor mai strica un brand, nu al lor (pe care l-au făcut deja varză), ci acela al neamţului corect, harnic şi cinstit.

Presimt că în căutare de mult “bun simţ”, care dă bine doar în discursuri pasionante la televizor, vom avea parte doar de triumful prostiei, a unei prostii la care chiar şi mare parte din inteligenţa românească nu poate decât să-i cedeze, devenind o prostituată cu diplomă.

Presimt că ne vom învârti în aceeaşi mocirlă, cu aceleaşi spitale cenuşii, şcoli, elevi şi profesori primitivi şi sărmani, aceleaşi universităţi bazate pe cerinţele plagiatului şi  a nepotismului.

Presimt că în România nu vom mai avea scandal, nu vom mai avea comunism, nu vom mai avea dictatură pentru că le vom exporta atunci când vom fugi din ţara asta!

Şi totuşi, atâta timp cât putem decide, vrem neapărat să mai irosim 20 de ani de istorie mincinoasă, votând  comunişti cu “faţa umană” ca Mircea Geoană?

Colofon

1. Temă de reflecţie: cum a funcţionat spirala tăcerii în preajma acestor alegeri?

“Tăcerea şi exprimarea propriilor convingeri hotărăsc climatul opiniilor … Teama de izolare pare a fi forţa care pune în mişcare procesul spiralei tăcerii. A merge după turmă este postura cea mai fericită, dar, dacă nu reuşeşti pentru că nu împărtăşeşti sub nici o formă convingerile unanime, mai ai, totuşi, o a doua opţiune, aceea de a păstra tăcerea (Elisabeth Noelle-Noemann, Spirala tăcerii. Opinia publicăînvelişul nostru social, Ed. Comunicare.ro, 2004, p. 27).

2. Şi totuşi, cine îmi spune şi mie unde, cu cine şi când începe adevărata revoluţie a bunului simţ? Nu ştiu de ce, dar parcă simt nevoia de a-mi mărturisi premoniţia,  citându-l pe Emil Cioran: noi, românii, “avem o uimitoare vocaţie a eşecului” (vezi şi articolul lui M. Cărtărescu: Vocaţia eşecului).

3. S-ar părea că avem deja nişte miniştri pentru noul guvern…

Scurt fragment de filosofie politică

Printre lecturile mele de filosofie politică, am dat peste un citat al cunoscutului publicist conservator William F. Buckley. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cel puţin, mă regăsesc în următorul fragment:

Care este, aşadar cel mai indicat curs al acţiunilor noastre? Este să menţinem la cel mai ridicat nivel libertatea individului de a achiziţiona proprietatea în moduri care să îi permită să decidă singur cum dispune de această proprietate. Pentru a face faţă şomajului, să eliminăm monopolul sindicatelor, plasele de siguranţă, inflexibilităţile pieţei muncii şi să fim pregatiţi, acolo unde şomajul rezidual persistă, să îi facem faţă local, să plasăm responsabilitatea politică şi umanitară asupra celei mai mici unităţi politice relevante.

Este acesta un program? Numiţi-l un nonprogram dacă vreţi, dar adoptaţi-l ca şi cum ar fi al vostru: Nu voi ceda mai multă putere statului! Nu voi ceda voluntar mai multă putere nimănui, nici statului, nici General Motors, nici preşedintelui de corporaţie… Îmi voi folosi puterea aşa cum cred de cuviinţă. Vreau să-mi trăiesc viaţa ca un om supus, dar supus lui Dumnezeu şi ascultător faţă de înţelepciunea strămoşilor mei, nu faţă de autoritatea adevărului politic născut ieri la cabinele de vot. Acesta este un fel de program, nu? Este, în orice caz, un program suficient să ţină dreapta ocupată, stânga la distanţă şi naţiunea liberă.

%d bloggers like this: