Tag: J. Baudrillard

Shopping-ul şi narcisismul

Orice elev de liceu învaţă la Economie că natura umană (cu nevoile ei piramidale) şi piaţa liberă sunt doi factori determinanţi ai consumerismului capitalist. Pe la facultate, scepticii en vogue marxişti, anarhişti, utopici/distopici postmoderni, îşi complexează hiper-intelectualist contemporanii cu teoria opresiunii instituţiilor, a ideologiei individiei, egoismului sălbatic şi a sclavagismului burghez “alb” ca fiind ingredientele nocive ale capitalismului consumerist.

În Spent. Sex, Evolution and Consumer Behavior (2009), Geoffrey Miller, psiholog evoluţionist, aruncă o lumină (nouă?) asupra terorii dulcegi a consumerismului. Ce ar fi dacă ne-am privi comportamentul prin lentilele unei sincerităţi ascetice (nu în sens religios, ci în sensul unei privaţiuni a excesului instinctului animalic din noi), nepărtinitoare şi mute în spectacolul vanităţilor sociale? Poate că astfel am descoperi  raţiunile care stau în spatele comportamentului de cumpărători prin care ne afişăm/facem reclamă potenţialul biologic.

Profesorul american consideră că acest consumerism capitalist al secolului XXI este o sumă a instinctelor umane, direcţionate în încercarea subconştientă a omului recent de a-şi afişa dorinţa de a fi apreciat şi chiar dorit (sexual display). Aceste instincte sunt formalizate de determinismul normelor sociale curente, norme care cer o atitudine “pozitivă”, împletite cu ideologiile, instituţiile sociale şi inerţiile culturale pe care le presupune masificarea comunicării.

Consumerismul nostru pare a fi, la prima privire, materialist. Însă mai degrabă consumerismul actual este unul semiotic, împânzit cu tot felul de semne, imagini, “branduri” pe care le consumăm atunci când cumpărăm bunuri tangibile.  Alegerile fundamentale de hrană, habitat şi de reproducere se transferă în comportamentul de consumator modern. Ceea ce numim modă poate fi recunoscut drept instinctul de turmă, machiat după exigenţe estetice moderne. Marketingul corporaţiilor de bunuri şi servicii pare să stoarcă foarte bine nevoia individului de a arăta “cool”, de “a se crea” în ochii partenerilor. Nici nu e de mirare că marketingul preistoric şi cel postmodern au drept subiect acelaşi om (ups, dacă ne uităm la viciile naturii umane, s-ar părea că evoluţia a cam stagnat în ultimii zeci de mii de ani). Iar psihologi evoluţionişti ca G. Miller par să confirme această stagnare, din moment ce ei înşişi ajung consultanţi de psihologie consumeristă la corporaţii precum Procter & Gamble sau Coca-Cola.

Piaţa bunurilor de consum

holds a mirror up to our desires, creating public manifestations of our private preferences (p. 19).

It promotes a narcissistic pseudospiritualism based on subjective pleasure, social status, romance, and lifestyle, as a product’s mental associations become more important than its actual physical qualities” (p. 43).

Cele două feţe ale narcisismului consumerist sunt:

  1. căutarea unui status/poziţii sociale
  2. căutarea plăcerii private.

Într-un articol precedent, parcă într-un gând cu autorul american, care îşi începe cartea cu Darwin goes to the mall, mărturiseam suprinderea faţă de

privirile de prădători ale cumpărătorilor absorbiţi de etichetele produselor. În mall-uri şi supermarketuri poţi descoperi lupta pentru supravieţuire şi selecţia naturală a lui Darwin în forme nebănuit de reale.

Spre deosebire de moştenirea intelectuală a pshihologului american, eu, cel puţin, nu îmi reclam Weltanshaung-ul de la Marx, Darwin, Nietzsche şi Veblen (ca să nu mai pomenim şi de teoria despre narcisism a lui Freud, teoria industrializării culturii a lui Adorno şi cea a simulacrelor culturale a lui Baudrillard). Trebuie să recunosc însă anumite aspecte reale pe care aceştia le-au consemnat. Avem fabricate multe nevoi care nu sunt necesare ci, pur şi simplu, sunt false (Marx). Afişăm şi ne formăm preferinţele în funcţie de indicii/semnalele atractivităţii masculinităţii sau feminităţii  (semnale fizice ca sănătate, fertilitate/potenţă sexuală, frumuseţe), prin care căpătăm un statut în comunitatea de care aparţinem (Darwin). Astfel cădem pradă unui  egoism primar, a unei voinţe de dominare, a superiorităţii în jocul identităţilor umane (Nietzsche). Consumul burghez modern mizează pe faptul că prestigiul social (social standing) este obţinut prin irosirea timpului şi a banilor, fenomen ce explică consumul sau risipa ostentativă – conspicuous consumption (Thorstein Veblen).

Desigur, din fragmentele pe care le-am putut citi, mi-am dat seama că trebuie să optez pentru citirea cărţii cu multă prudenţă. Înţelegerea cărţii trebuie să separe observaţiile pertinente de excesele sale explicative cu privire la sexualitate şi calculele economice minuţioase (câteodată forţate). Privită însă în ansamblul junglei de glamour sclipitor care îţi uşurează portofelul, dar îţi creşte self esteem-ul şi sex appeal-ul cu care ne alfabetizează instituţiile media, cartea e o anatomie a motivaţiilor noastre vanitoase.

În lipsa unei semnificaţii a vieţii care să transcendă materialitatea corpului şi a cauzalităţilor lumii în care trăiesc, bucuria pe care mi-o oferă consumul lucrurilor devine o închisoare.  Când cerul tace sau nici măcar nu mai doresc ceva de la el, atunci nu-mi rămâne altă alternativă decât să devin prizonier al iluziilor consumeriste, fetişind gadgeturi şi devalorizând oameni.

În lumea oglinzilor în care ne zăvorâm, să nu ne mai plângem atunci de înstrăinare de Dumnezeu, de noi înşine şi de cei pe care îi iubim.

Consider că imaginea de pe coperta cărţii este cât se poate de grăitoare pentru ceea ce putem ajunge dacă nu exersăm cumpătarea.

Să ne bucurăm de toate lucrurile, dar mai întâi să le căutăm pe cele cu adevărat importante!

Despre mesianismul mediatic (Naratologii postmoderne – 1)

Pentru că acum ne definim ca oameni liberi, atunci nu mai experimentăm staticul, înţeles ca finalitate-scop, ci schimbul, mişcarea, fluiditatea, procesul. Exemplele standard de identităţi “fluide”, foarte flexibile, sunt Madonna şi Michael Jackson. Suntem un continuu altceva pentru că nu mai avem un sine, un ceva propriu. Am devenit cameleoni ai modei, ai noutăţii! În ordinea acestui raţionament, să ne aducem aminte de uzatul (deja) principiu demolator al teleologiei: important nu este scopul, ci (doar) procesul.

Devenirea a împrumutat atributele lui Dumnezeu [1]. Prin pierderea lui Dumnezeu, omul a devenit un “subiect sfărâmat”, un haos semiotic ce se resemantizează şi resemnifică încontinuu într-o căutare spre nicăieri.

Vorbind într-un mod cât se poate de concret, acum nu se mai pune problema prezentării lui Dumnezeu ca dorinţă a sufletului, ca Cel ce mă poate face fericit, Cel bun, Atotputernic, etc.. Astăzi, chiar şi fără Dumnezeu (sau poate că tocmai de aceea, ar spune unii), viitorul sună bine! doar pentru că noi ştim ce este mai bun pentru tine! Tocmai de aceea banca noastră îţi împlineşte visele de o viaţă această ciocolată îţi dechide poarta paradisului, această maşină te face cel mai puternic, etc. Avem o realitate de vânzare (referire la subiectul filmului Vannila Sky)! Sau poate că avem o identitate de cumpărat! Cred că este o mare doză de adevăr în constatarea unui psihanalist (cel care a luat locul duhovnicului premodern – Luc Ferry) care spunea că în subconştientul unui american (dar nu exclusiv) găseşti numai slogane publicitare!

phantasy

Ca postmoderni (adică ducând până la capăt consecinţele şi direcţiile modernităţii), ne definim ca puncte de semnificare (chiar absolute) şi, cu conştiinţa superiorităţii prezentului, glisăm pe panta istoriei, relativizând şi deconstruind tot ceea ce ne iese în cale şi nu se potriveşte modelului nostru de gândire. În numele progresului ucidem semnificaţiile originare printr-o voită şi schingiuită distanţare istorico-culturală faţă de alte epoci istorice şi mai ales faţă de origini (creaţia lumii, mântuirea ei, etc.). Preluăm gratuit strategiile hermeneuticii filosofice ale lui M. Heidegger, H. G. Gadamer sau ale noii critici literare care proclamă moartea autorului şi a sensului prin relativizarea absolută, nesesizând că prin această adoptare a punctului lor de vedere le surpăm scheletul argumentativ (deci comunicarea este posibilă, sensul există)! Într-o inconştienţă parcă colectivă, suntem bucuroşi că ii determinăm pe alţii să ne accepte prin bravura aruncării identităţii ca un obiect de unică folosinţă. De dragul acceptării sociale suntem în stare să ne renegăm trecutul. Doar după ce “sterilizăm” copilăria, în numele progresului, suntem “în pas cu timpul”, neştiind însă că am început să suferim de “negăsire”.

Ne prefacem că devenim din ce în ce mai puternici (asemenea unui Fr. Nietzsche bolnăvicios care propovăduia voinţa de putere a supra-omului), mai sănătoşi şi mai frumoşi, ascunzându-ne slăbiciunile, bolile şi imperfecţiunea prin propaganda cremelor hidratante, a operaţiilor estetice, a curelor naturiste, etc. Bătrâneţea este o noţiune şi o realitate scoasă din cadrul mental şi vizual al postmodernului, iar atunci când ea apare, este doar un subiect care te face să schimbi canalul TV sau subiectul de discuţie! Nu este de mirare că acum este posibilă imaginarea unor scenarii ale unor viitoare comunităţi umane care îşi reciclează bătrânii (există suficiente filme ştiinţifico-fantastice pe această temă). Ba chiar mai mult: am devenit noi înşine subiecţii tehnologiilor de efecte vizuale (vezi programele computerizate care îţi permit schimbarea feţei, a culorii părului şi multe altele)!

Într-o crudă educaţie a apologiei cred doar ceea ce văd, ne prefacem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu într-o epocă ştiinţifică. Ne ascundem însă nevoia de mântuire din deşertăciunea creaţiilor civilizaţiei propriilor mâini tocmai prin infuzia basmelor credibile ale Hollywood-ului. Este suficient să amintim aici faptul că, la un moment dat, din primele 10 producţii cinematografice cu cele mai mari vânzări din istoria cinematografului mondial, 9 filme sunt de factură ştiinţifico-fantastică (Men in Black, Armageddon, Independence Day, ciclul Star Wars şi variantele heroic-phantasy: ciclul Harry Potter şi The Lord of the Rings). Respingerea Evangheliei lui Hristos ca “irelevantă” şi “depăşită istoric” este compensată de o foarte ciudată recuperare, diformă, a spiritualului prin “evanghelia” gnosticismului neo-păgân tehnologic şi primitivist, prin sincretismul asiatic panteist şi teosofic. O ilustraţie în acest sens este filosofia panteisto-animistă încapsulată într-una din reclamele popularului post TV Animal Planet: animals are better than humans!

Ne prefacem fericiţi prin zâmbetul binevoitor afişat în  fotografia de familie, ascunzându-ne alienarea de celălalt în şedinţele de psihoterapie, în droguri, băutură, desfrâu, avangardism artistic sau, pur şi simplu în domesticul refugiu al afacerilor şi al implicării sociale în exces, în detrimentul grijei familiei sau în inumana nepăsare. Lăsând la o parte maliţiozitatea de care ştim că francezii dau dovadă când e vorba de americani, tind să îi dau dreptate lui J. Baudrillard: americanii (eu aş adăuga că şi mulţi europeni deja) nu au identitate, dar ştiu să zâmbească!

Plictisiţi de stereotipia programului de muncă, a relaţiilor sociale strict convenţionale (să ne aducem aminte de replica definitorie a lui Truman Burbank din filmul The Truman Show: Buna dimineaţa şi, dacă nu vă mai văd, bună ziua, bună seară şi noapte bună!), plictisiţi şi de bunăstarea asistată de maşinăriile domestice (telefon, computer, televizor, cuptorul cu microunde, maşina de spălat, etc.), ne dedublăm viaţa sterilizată prin poveştile şi mărturisirile mediatizate:

Deseori, construirea identităţii implică confruntarea cu o maladie personală, un viciu, o anormalitate, un gest particular. Mii de oameni îşi afişează cu încântare instabilităţile emoţionale, făcând paradă de cele mai intime detalii la televiziune, în cărţi, reviste şi in conversaţii întâmplătoare cu persoane total străine. Cei mai stranii sunt invitaţi de posturile de televiziune şi încurajaţi să-şi spună poveştile, de obicei total lipsite de semnificaţie, despre copii care nu ascultă sau certuri între soţi. Ei fac acest lucru cu un sentiment de mândrie, iar publicul se simte obligat să-i asculte şi să simpatizeze cu ei (Mihaela Constantinescu, Post/postmodernismul. Cultura divertismentului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p.158).

postmodern metanarrativity


[1] Fr. Nietzsche, Voinţa de putere, paragraful 617.

%d bloggers like this: