Tag: crăciun

Îmi place să cred că am ajuns să văd lumea ca o sală de clasă şi fiecare zi drept o lecţie nouă. Dar cel mai bogat “material”  de studiu sunt oamenii pe care îi întânesc (şi evident propriul sine, de altfel un teren foarte sinuos de exploatat). Chiar dacă sunt “condamnat” să rămân în sfera trăirilor umane, de  multe ori doresc să evadez, măcar un pic, din captivitatea condiţionărilor socio-culturale. Cred că exerciţiul critic este un astfel de prilej (iluzoriu?) de eliberare.

Uite aşa, camuflându-mă în torentul de dorinţe sezoniere, am ajuns să mă întâlnesc cu un obsedant marxist bărbos, îmbrăcat într-un roşu strident şi care a adus omenirea într-un sclavagism dulceag, promiţând tuturor cadouri “for free”! Neîncrezător în astfel de gratuităţi, am trecut pe la oficiul de cazier al bibliotecilor, comandând datele personale ale acestui personagiu suspicios.

Locul şi data naşterii din certificatul de naştere al lui Moş Crăciun nu sunt clar precizate: zămislirea sa în măruntaiele istoriei pare să fluctueze de la bizantina şi călduroasa Licia (Sfântul Nicolae, caritabilul de prin secolul IV d. Hr.)  până la îngheţata Islandă  (Odin voiajor cu cei 8 cai ai săi zburători în timpul sărbătorii păgâne nordice Yule; fiind zeu, Odin este trans-epocal, chiar dacă a cam iesit la pensie prin Evul Mediu). Mixajul cultural şi religios hiperecumenic din care s-a născut Moş Crăciun ar face invidios orice activist gălăgios al corectitudinii politice din timpurile noastre. Legitimat în galeria anarhetipurilor colective cu nume ca Pere Noel, Kris Kringle, Sinterklaas, Santa Claus, Sfântul Nicolae, etc., Moş Crăciun are atât de mulţi părinţi încât îi pot înţelege complexul de a juca rolul de bunel/moş pentru atât de  mulţi copii. Undeva, în natură, există o lege a compensaţiei!

Elful (St. Nick cel pitic – în varianta de lucru a new-yorkezilor de la începutul secolului XIX) s-a luptat pentru supremaţie, pentru puţin timp, cu imaginea durduliului Old Santeclaus (de insipiraţie olandeză şi filtrată nord-american, de prin aceeaşi perioadă). În cele din urmă, juriul istoriei a decis că un moş mai grăsuţ este total inofensiv pentru copii. Ceea ce mă miră este faptul că dorinţa moşului de a face cadouri copiilor nu a ridicat niciun semn de îndoială imaginaţiei virgine de atunci.

În fine, după o astfel de copilărie chinuită, Moş Crăciun (care inaugurează mitul răsturnat al tinereţii fără bătrâneţe – să rămâi bătrân atât de multe secole!) capătă consistenţa fiorului asteptării sale inopinate, prin coşul de fum, de către copiii lăsaţi în voia fanteziilor de către părinţi tot mai ocupaţi de cuceririle industrializării. Fericirea instant a copiilor cu minimum de efort, dar maximum de tensiune ideatică – iată cockteil-ul perfect pentru părinţii din ce în ce mai comozi! Uite aşa se externalizează serviciile relaţiilor afective. Iar Coca-Cola a fost doar prima companie care a ştiut să stoarcă fiecare strop de fericire din voiajul visurilor copiilor via buzunarul părinţilor. De aici, nu a trebuit să treacă decât câteva decenii de educaţie consumeristă pentru a se ajunge la pânda umplerii şosetelor, ameţeala cromatică şi sonoră a  paradelor de Crăciun, safariuri prin mall-uri, fotografii cu moşul, scrisori languroase, umărite prin GPS până la Polul Nord, etc.. Iată cum braţele lungi ale satisfacţiei burţii, tradusă în pompoase tendinţe şi cifre de vânzări, au cucerit până şi redutele intime ale imaginaţiei, aparent inocente, a copiilor (imaginaţie care ar fi fost absolut inocentă dacă nu ar fi sedusă de o nestăpânită/needucată dorinţă de semnificare).

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea poveştii lui Moş Crăciun în cultura occidentală a ultimelor două secole, observăm procesul de laicizare a naturii narative a soteriologiei umane. Poveştile ne oferă ceva în care să credem: cumpărăturile! Nu mai este vorba de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu născut pentru mântuirea oamenilor, ci este vorba de povestea unei religiozităţi laice, neparticipative în sensul responsabilităţii moral-religioase dar participative în sensul raporturilor sociale (a infatuării bunelor intenţii) şi în sensul mântuirii de sine (a materializării spiritului).

Cei care resping puterea de condiţionare a publicităţii (şi a mass-media în general) nu sesizează logica aparte a eficienţei lor. Nu e vorba de o logică a enunţului şi dovezii, ci de una a povestirii şi a aderării la ea. Nu credem în poveşti, dar ţinem la ele. “Demonstrarea” produsului nu convinge pe nimeni; nu face decât să raţionalizeze cumpărarea, care oricum precede sau depăşeşte motivele raţionale. Cu toate acestea, fără să “credem” în produs, credem în publicitatea care vrea să ne facă să credem în el. E povestea lui Moş Crăciun: copiii nu-şi mai pun deloc întrebări asupra existenţei lui, şi nu trec de la această existenţă la cadourile primite, cum trecem de la cauză la efect; credinţa în Moş Crăciun e o improvizaţie raţionalizantă ce ne îngăduie să păstrăm în cea de-a doua copilărie relaţia miraculoasă a cadourilor primite de la părinţi (şi îndeosebi de la mamă), pe care am cunoscut-o în prima copilărie. Această relaţie miraculoasă, pierdută ca fapt, se interiorizează într-o credinţă care e prelungirea ei ideală. Un romanesc neartificial: el se bazează pe interesul reciproc pe care-l au cele două părţi în păstrarea relaţiei. În toate acestea, Moş Crăciun nu are nicio importanţă, iar copilul crede în el doar de aceea. Prin această imagine, ficţiune, alibi, el consumă jocul solicitudinii parentale miraculoase şi grija părinţilor de a fi complicii poveştii – lucru în care va crede şi când va înceta să creadă în el. Cadourile nu fac decât să confirme acest compromis (Jean Baudrillard: Sistemul obiectelor, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 109).