Tag: capitalism

Ura de sine a Americii

Notă: sper că faptul că acesta este primul articol scris de când sunt pe continentul nord-american nu impietează relativa neutralitate a următoarelor observații.

Dincolo de insipida ipocrizie burgheză invelită în staniolul socialist al celor ce operează cu el, antiamericanismul poate fi privit fugar dintr-o perspectivă (1) a orgoliilor istorice rănite de vitalitatea juvenilă a ‘”dezrădăcinaților” și a incapacității de adaptare  a vechii lumi la cerințele unei modernități accelerate, precum și (2) a culminării patologiilor diferenței.

1. Antiamericanismul este o consecință firească a dizolvării identității istorice în vîrtejul amețitor al unei modernități accelerate. Competitivitatea, raționalizarea și cerința performativității aplicate aproape fiecărui aspect din viața cotidiană se izbesc violent cu plăcile tectonice ale unei stabilități oferite de descendența istorică, culturală și religioasă a “lumii vechi”. Fluiditatea, velocitatea, interesul strict cuantificabil, auto-legitimizarea, libertatea ca premiză absolut necesară a “dorinței de a căuta fericirea”, etc., presupun o întâlnire antagonică cu staticul, cu determinările moștenirilor istorice,  cu legitimizarea prin apelul la instituții sociale, culturale, religioase, etc. Instrumentalul pare a deveni scopul în sine iar secularizarea crâncenă, ca efect al abandonării tradițiilor  conceptualizate iluminist ca marcă a heteronomiilor decadente, lasă loc unei mistificări a tehnologiei, căpătând rolul unei veritabile soteriologii performative (Is it worth it?  Yes, if  it works!)

2. Formată ca o națiune a națiunilor, America trebuie să poarte povara noii ideologii, a diferitului, a multiplului, chiar a  deviantului obținut  în numele libertății. În această potență fortifiantă a libertății de a fi diferit stă și vulnerabilitatea Americii, vulnerabilitate evidențiată de două tendințe paradoxale: uniformitatea tâmpă și alteritatea nervoasă.

Coeziunea socială e păstrată nu atât prin lianturile tradiționale, de limbă, etnie, istorie, cât mai ales prin matricile și proiecțiile culturale. Rămâne de studiat cum acestea modifică alchimia dorințelor, subordonându-le comandamentelor și cerințelor ingineriilor sociale. Dar este clar că aceste afiliații culturale au tendința de a produce o  uniformizare.

Noua antropologie răsturnată, cea a albului vinovat, restaurarea valorii “nativilor”, multiculturalismul, ecologismul, anarhismul tehnologic sau socialist, toate acestea configurează arsenalul prin care apetitul de a fi diferit se transformă în obezitatea patologică a discursurilor antisistem, anti-americane în mod special.

Simulacrul plăcerilor cu parfum de libertate nu poate fi întreținut în lumea reală fără industria unei securități, e adevărat, din ce în ce mai coercitivă. Dezvoltarea tehnologiei și a mijloacelor de comunicare predispun  ca intimitatea vieții private  să fie permeabilă față de ochiul atent al lui Big Brother, corporatist sau statal. În acest registru putem interpreta fascinația deconstruirii imaginii visului american atât prin eroii răsturnați de la Hollywood cât și prin devoalarea, deloc pudică, a subteranelor deciziilor și acțiunilor vedetelor, corporațiilor și chiar a guvernelor.

Scandalul dezvăluirilor WikiLeaks (britanico-australiene, cu complicități americane) pare a fi amprenta unei filosofii libertariene dusă la extrem sau a unui anarhism socialist/tehnologic care se hrănește ipocrit din grasimea capitalistă pe care o condamnă. Am impresia că acest scandal nu face altceva decât să hrănească tendințele autofage ale unei culturi ce își simte scleroza și epuizarea. Să fie acest tip de nihilism o terapeutică alternativă la o utopie eșuată?

Dincolo de mizeriile acestor noutăți vechi de când lumea, însăși libertatea de a înjura guvernul îți este permisă într-o democrație, ceea ce admirabil față de alternativa trăită de cei care au fost sub comunism.

Julian Assange nu e un lup singuratic. Ura de sine a Americii e produsul secundar al unei mari democraţii. Ea nu ar fi posibilă în altă lume. Până la urmă, ea e încă o dovadă de toleranţă şi stabilitate a unui sistem politic imperfect, dar mai apropiat de normalitate decât majoritatea celorlalte. (Mircea Cărtărescu, Evenimentul zilei, 10 Decembrie 2010)

Nu mă miră deloc cinismul și superioritatea diplomaților americani, așa cum ele reies din dezvăluirile din ultimele săptămâni. Avem de a face cu aceeași natură umană, care în cazul de față e îmbrăcată cu interesele americane, natură umană care încearcă să țină pasul cu supradimensionarea cerințelor și intereselor pe care le are lumea de astăzi. Politicienii nesătui de putere își privesc chipul feroce în oglinda vânătorilor de senzațional. O dependență bolnavă, care ține de o democrație bolnavă, nu perfectă, pentru că aceasta din urmă e construită din oameni cu o natură umană bolnavă. Unii își hrănesc sentimentul de sine cu fabricarea unor utopii soft, puse în frazele dulci ale promisiunilor politice, alții își savurează sentimentul binelui făcut exclusiv prin deconspirarea răului. Nu cred că schimbarea rolurilor  acestor personaje ar influența cu ceva mersul lucrurilor in lumea noastră…

Pentru o discuție mai elaborioasă asupra condiționărilor istorico-culturale ale antiamericanismului, rămâne de lecturat cel puțin următoarele cărți de referință:

1. The Rise of anti-Americanism, Brendon O’Connor, Martin Griffiths, Routledge, 2006

2. Anti-Americanism, Jean-Francoise Revel, Encounter Books, 2003, apărut în limba română la Editura Humanitas, 2004

3. Anti-Americanism, Andrew Ross, Kristin Ross, New York University Press, 2004

4. Anti-Americanism. History, Causes, Themes. Volume 1: Causes and sources, Brendon O’Connor (Ed.), Greenwood World Publishing, 2007

Shopping-ul şi narcisismul

Orice elev de liceu învaţă la Economie că natura umană (cu nevoile ei piramidale) şi piaţa liberă sunt doi factori determinanţi ai consumerismului capitalist. Pe la facultate, scepticii en vogue marxişti, anarhişti, utopici/distopici postmoderni, îşi complexează hiper-intelectualist contemporanii cu teoria opresiunii instituţiilor, a ideologiei individiei, egoismului sălbatic şi a sclavagismului burghez “alb” ca fiind ingredientele nocive ale capitalismului consumerist.

În Spent. Sex, Evolution and Consumer Behavior (2009), Geoffrey Miller, psiholog evoluţionist, aruncă o lumină (nouă?) asupra terorii dulcegi a consumerismului. Ce ar fi dacă ne-am privi comportamentul prin lentilele unei sincerităţi ascetice (nu în sens religios, ci în sensul unei privaţiuni a excesului instinctului animalic din noi), nepărtinitoare şi mute în spectacolul vanităţilor sociale? Poate că astfel am descoperi  raţiunile care stau în spatele comportamentului de cumpărători prin care ne afişăm/facem reclamă potenţialul biologic.

Profesorul american consideră că acest consumerism capitalist al secolului XXI este o sumă a instinctelor umane, direcţionate în încercarea subconştientă a omului recent de a-şi afişa dorinţa de a fi apreciat şi chiar dorit (sexual display). Aceste instincte sunt formalizate de determinismul normelor sociale curente, norme care cer o atitudine “pozitivă”, împletite cu ideologiile, instituţiile sociale şi inerţiile culturale pe care le presupune masificarea comunicării.

Consumerismul nostru pare a fi, la prima privire, materialist. Însă mai degrabă consumerismul actual este unul semiotic, împânzit cu tot felul de semne, imagini, “branduri” pe care le consumăm atunci când cumpărăm bunuri tangibile.  Alegerile fundamentale de hrană, habitat şi de reproducere se transferă în comportamentul de consumator modern. Ceea ce numim modă poate fi recunoscut drept instinctul de turmă, machiat după exigenţe estetice moderne. Marketingul corporaţiilor de bunuri şi servicii pare să stoarcă foarte bine nevoia individului de a arăta “cool”, de “a se crea” în ochii partenerilor. Nici nu e de mirare că marketingul preistoric şi cel postmodern au drept subiect acelaşi om (ups, dacă ne uităm la viciile naturii umane, s-ar părea că evoluţia a cam stagnat în ultimii zeci de mii de ani). Iar psihologi evoluţionişti ca G. Miller par să confirme această stagnare, din moment ce ei înşişi ajung consultanţi de psihologie consumeristă la corporaţii precum Procter & Gamble sau Coca-Cola.

Piaţa bunurilor de consum

holds a mirror up to our desires, creating public manifestations of our private preferences (p. 19).

It promotes a narcissistic pseudospiritualism based on subjective pleasure, social status, romance, and lifestyle, as a product’s mental associations become more important than its actual physical qualities” (p. 43).

Cele două feţe ale narcisismului consumerist sunt:

  1. căutarea unui status/poziţii sociale
  2. căutarea plăcerii private.

Într-un articol precedent, parcă într-un gând cu autorul american, care îşi începe cartea cu Darwin goes to the mall, mărturiseam suprinderea faţă de

privirile de prădători ale cumpărătorilor absorbiţi de etichetele produselor. În mall-uri şi supermarketuri poţi descoperi lupta pentru supravieţuire şi selecţia naturală a lui Darwin în forme nebănuit de reale.

Spre deosebire de moştenirea intelectuală a pshihologului american, eu, cel puţin, nu îmi reclam Weltanshaung-ul de la Marx, Darwin, Nietzsche şi Veblen (ca să nu mai pomenim şi de teoria despre narcisism a lui Freud, teoria industrializării culturii a lui Adorno şi cea a simulacrelor culturale a lui Baudrillard). Trebuie să recunosc însă anumite aspecte reale pe care aceştia le-au consemnat. Avem fabricate multe nevoi care nu sunt necesare ci, pur şi simplu, sunt false (Marx). Afişăm şi ne formăm preferinţele în funcţie de indicii/semnalele atractivităţii masculinităţii sau feminităţii  (semnale fizice ca sănătate, fertilitate/potenţă sexuală, frumuseţe), prin care căpătăm un statut în comunitatea de care aparţinem (Darwin). Astfel cădem pradă unui  egoism primar, a unei voinţe de dominare, a superiorităţii în jocul identităţilor umane (Nietzsche). Consumul burghez modern mizează pe faptul că prestigiul social (social standing) este obţinut prin irosirea timpului şi a banilor, fenomen ce explică consumul sau risipa ostentativă – conspicuous consumption (Thorstein Veblen).

Desigur, din fragmentele pe care le-am putut citi, mi-am dat seama că trebuie să optez pentru citirea cărţii cu multă prudenţă. Înţelegerea cărţii trebuie să separe observaţiile pertinente de excesele sale explicative cu privire la sexualitate şi calculele economice minuţioase (câteodată forţate). Privită însă în ansamblul junglei de glamour sclipitor care îţi uşurează portofelul, dar îţi creşte self esteem-ul şi sex appeal-ul cu care ne alfabetizează instituţiile media, cartea e o anatomie a motivaţiilor noastre vanitoase.

În lipsa unei semnificaţii a vieţii care să transcendă materialitatea corpului şi a cauzalităţilor lumii în care trăiesc, bucuria pe care mi-o oferă consumul lucrurilor devine o închisoare.  Când cerul tace sau nici măcar nu mai doresc ceva de la el, atunci nu-mi rămâne altă alternativă decât să devin prizonier al iluziilor consumeriste, fetişind gadgeturi şi devalorizând oameni.

În lumea oglinzilor în care ne zăvorâm, să nu ne mai plângem atunci de înstrăinare de Dumnezeu, de noi înşine şi de cei pe care îi iubim.

Consider că imaginea de pe coperta cărţii este cât se poate de grăitoare pentru ceea ce putem ajunge dacă nu exersăm cumpătarea.

Să ne bucurăm de toate lucrurile, dar mai întâi să le căutăm pe cele cu adevărat importante!

Fatalităţi istorice?

Lecţia românească

Mă gândesc că la început de an ar trebui să îmi “optimizez” capacitatea de viziune, proiectând noi cărări spre aceleaşi scopuri măreţe. Ambiţia este imediat stârnită de vise dar “cuminţită” de cauzalităţi care parcă îmi scapă din mâini.

La 20 de ani de la Revoluţia din 1989, întâlnim un dominant ethos pragmatic ce nu cunoaşte decenţa integrităţii, o reţea de intrigi şi puteri obscure, ghidate de primatul partizanatului găştii şi al nepotismului birocratic. Braţele lungi ale caracatiţei neo-comuniste sunt acum camuflate în exigenţele capitaliste ale directorilor de instituţii, primari, parlamentari, miniştri, etc. Un întreg sistem de activişti cu “origine sănătoasă” s-a convertit, peste noapte, în sistemul de parveniţi capitalişti, stimulaţi în ocuparea funcţiilor şi demnităţilor tocmai de apartenenţa la casta veche a comuniştilor. Intrarea în sistemul demnităţilor publice şi al afaceriştilor de succes este supusă şi acum aceluiaşi criteriu, al “originii sănătoase”.

Rămân la fel de favorizaţi cei  şantajabili, perfecţi pentru rolul de coruptibili docili! Rămân la fel de defavorizaţi cei integri şi dornici de performanţă!

Profesorii ruşi

Vorbind într-un registru cinic, dar foarte realist, cred că Revoluţia română din 1989 ar putea fi rescrisă sub titulatura sloganului repetat la fiecare dintre alegerile de după 1990: au plecat ai noştri, au venit ai noştri! Doar că în 1989 scenariul spectacolului public a cuprins prea multă vărsare de sânge. Când citesc istoria recentă a României nu fac altceva decât să dau curs unei lecturi dintr-un curs de dramaturgie socială, dictat de raţiunea diabolică a unor generali din Lublianka, sediul KGB-ului de odinioară. Acest scenariu  este devoalat de Thierry Wolton în KGB-ul la putere. Sistemul Putin (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008).

Acum mai bine de treizeci de ani, Iuri Andropov, unul dintre foştii şefi ai KGB, sesiza stagnarea multiplă a societăţii sovietice. Partidul comunist îşi pierduse iniţiativa, iar aparatul său era mai degrabă interesat să-şi conserve privilegiile, decât să întreprindă reforme. Cei care cunoşteau cu adevărat realitatea au pus la cale un plan de revitalizare a imperiului. Însă glasnost şi perestroika au eşuat, imperiul s-a destrămat, epoca Elţîn părea să aducă şi în Rusia atributul esenţial al civilizaţiei moderne: democraţia.

În anii tulburi care au urmat, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care şi-au însuşit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele şi diamantele. Dar lanţul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraţilor stăpâni ai societăţii sovietice şi postsovietice: membrii fostei poliţii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informaţie şi expertiză. Ştiind că, în Rusia, este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putin şi oamenii săi îi forţează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul său şi nici al cetăţenilor, ceea ce şi-au însuşit ilicit în anii ’90. S-ar părea că insaţiabila Administraţie Prezidenţială, reprezentată de Putin şi de succesorul său Medvedev, visează să restaureze un sistem internaţional bipolar.

Concluzia lui Thierry Wolton, un specialist în materie de KGB care ne oferă acest terifiant tablou, este surprinzătoare: acaparată de un grup atât de prădalnic, lucrând împotriva cetăţenilor ei, nimeni nu trebuie să se teamă de resurecţia unei foste mari puteri. Rusia, condusă în sistem Putin, nu are nici un viitor.

Orice asemănare cu sistemul politic, economic şi social românesc este o pură necesitate!

În aşteptarea lecturii cărţii, puteţi citi AICI o cuprinzătoare descriere.

Examenul iertării

Pe de altă parte, citesc prin presa românească deconspirările informatorilor cu dezgustul oripilant pe care mi-l poate oferi lectura decadentă a patimilor spectaculare. Fărâmele de vieţi distruse sunt oferite spre consum/devoraţie mediatică. Mila creştinească faţă de astfel de Iude (convertite la noua situţie nu din convingere, ci doar de tăvălugul istoriei) trebuie împletită cu vocaţia unei purităţi nepătate pe care viitorul ni-l promite vanitos, dar pe care trecutul/prezentul ne-o trădează mereu. Comunismul a ştiut atât de bine să ne murdărească icoanele sfinţilor la care ne uitam odinioară ca modele de gândire şi simţire românească. Aşa zisa asanare morală prin noua dosariadă este tardivă şi tocmai de aceea, are efecte perverse: a ajuns nu o curăţire a rufelor în public, ci o murdărire a lor colectivă. Ea slujeşte mai mult atmosferei decadente de genul vezi că toţi au fost corupţi, nimeni nu-i neprihănit, ne-au murit sfinţii, etc., nicidecum unei revigorări spirituale şi morale de care are nevoie noua generaţie.

Calitatea morală a unor oameni compromişi este dată doar de recunoaşterea voluntară a vinovăţiei lor, nu de mărturisiri sub influenţa unor suspiciuni sau presiuni exterioare. Până acum am avut parte, în covărşitoarea lor majoritate, de marturisirile ştrangulate, chinuite şi şovăielnice, nicidecum de mărturisiri catarhice, purificatoare. Blestem mare să nu  poţi scăpa de proprii demoni chinuitori de care te-ai îndrăgostit! Am sentimentul cumplit al unei noi restauraţii care păcătuieşte exact prin aceeaşi greşeală cu regimul păcătos anterior, cel comunist: căutăm oamenii cu “origine sănătoasă”, excluzându-i pe cei “diferiţi”, duşmanii de clasă, trădătorii, etc.

Tocmai de aceea, cred că exigenţa integrităţii trebuie suplinită cu cea a iertării, pe baza mărturisirii benevole. Altfel, în numele adevărului, am deveni ucigaşi ai dragostei de semen. Spovedania celor care au fost securişti şi informatori este însă o prea grea cerinţă pentru un corp social românesc per general inert şi imoral (păcat că nici măcar bisericile creştine nu pot fi un exemplu de mărturisire, iertare şi recuperare).

Cred că marile condiţionări mundane pot fi examene ale limitelor umane şi prilejuri de irumpere ale libertăţii, dinspre un transcendent pătrunzător. În ultimă instanţă, libertatea gândirii şi a sufletului pot fi furate doar dacă le aservim orgoliului delirant dar fasonat, la modă. Atunci însă, nu mai putem băga de vină nimănui!

Totodată, cred că valoarea personală este o alchimie de talente înnăscute, descoperite  şi educate prin multe ore de muncă. Timpul are darul de a roade pojghiţa prefăcătoriei şi de a restaura demnităţile şi drepturile călcate în picioare din societate. Uite aşa, pentru a-mi păstra sănătatea şi vigoarea, încerc echilibrul fragil între dictonul “vremurile sunt sub oameni” şi observaţia aceluiaşi Neculce că “oamenii sunt sub vremuri”.

%d bloggers like this: