Category: Recommendations

carti, muzica, filme….

Raised Under the LGBT Umbrella

Truth often suffers more by the heat of its decenders, than from the arguments of its opposers. ruth often suffers more by the heat of its defenders, than from the arguments of its opposers (William Penn)

Dawn Stefanowicz grew up in a home where the sexual desires of adults were put ahead of her needs and well-being. Today she fights for traditional marriage and a child’s right to a mother and father.

Jim Graves, Catholic World Report, June 27, 2012

Same-sex marriage is the cause célèbreof many politicians and celebrities, and is extensively covered in the news. As debates rage, one central issue is often overlooked, believes Canadian author and speaker Dawn Stefanowicz: how does being reared in a same-sex household affect children?

Many states already allow same-sex couples to adopt children, a practice that will be further cemented in law as more states issue marriage licenses to homosexual couples. Additionally, some homosexuals have children of their own from previous opposite-sex relationships. Dawn brings a rare voice to the public discussion; her father was actively involved in the gay lifestyle, and she describes herself as “raised under the GLBT [gay, lesbian, bisexual and transgender] umbrella.”

Dawn was born in Toronto. Her father became an active homosexual at an early age. He was a successful businessman. Desiring children, he married, and the relationship produced Dawn and two brothers, one her twin. After Dawn and her brother were conceived, their father ended sexual relations with his wife, and pursued homosexual relationships at well-known gay meeting places in Canada and the United States. Dawn was often brought along to many of these locations, even as a child. Her father had numerous gay lovers, and brought them into the home. At age 51, in 1991, he died of AIDS.

Today, Dawn lives in Ontario, Canada. She is a licensed accountant, a Christian, a public advocate of children being reared in homes with opposite-sex, married couples, and a vocal defender of traditional marriage. She has been married to a man for 28 years, and has two teenaged children. In 2007, she published Out From Under: The Impact of Homosexual Parenting, a book about her experiences growing up in the GLBT world. On the occasion of the fifth anniversary of the release of her book, she spoke with Catholic World Report.

Why did you decide to share your story of being “raised under the GLBT umbrella” in your book and your speaking engagements?

Dawn Stefanowicz: I felt compelled. I made a public appearance before Canada’s Senate of Legal and Constitutional Affairs committee in Ottawa in 2004, asking that they not add “sexual orientation” to the existing hate-crime legislation due to restrictions on freedom of speech and religion. Later that month, I shared my testimony before a school board. Almost immediately, gay activists who had been bussed in—and I should say I dislike using the term “gay,” but it’s commonly used today, so I will—began shouting at me as I testified so that you couldn’t even hear what I was saying. A half dozen times I was interrupted. I was concerned for my safety, so I asked a security guard for an escort to my car. I went home and began writing my book. I wanted to share my experiences growing up in a same-sex household.

One thing you stress is that you didn’t observe a monogamous relationship in your home when growing up.

Stefanowicz: Yes. For children such as myself, just because our parents are “partnered,” doesn’t mean they are monogamous. Monogamy in the gay community means “serial monogamy,” you have a single partner for several months and then move on, or you’re in a relationship but have multiple partners on the side. Research shows that most male homosexual relationships become open within the first year. A recent New York Times article confirmed this—50 percent of same-sex male “marriages” become open to other sexual partners within the first year. My father could be in a “committed,” long-term relationship, but there was an agreement with his partner that there would be sexual relationships with others.

When I was growing up, I wasn’t surrounded by average heterosexual couples. In my home there would be my father’s partners and male friends, and they would often take me along to meeting places in the GLBT community. I was just a child, but I was exposed to overt sexual activity. When I was about nine, for example, my father took me to a downtown sex shop. He said he wanted to expose me to sexuality so that I wouldn’t be prudish. There was no sense of privacy around sexuality. Sex was very public; that was part of the gay culture.

He’d take me to see the work of gay artists, whose paintings and sculptures seemed to have phallic symbols worked into their art. He’d take me to nude beaches where gay men met one another. He wanted me to take my clothes off too, but I wouldn’t. It was at such places that men were involved in “cruising,” propositioning one another for sex. There were areas nearby you would go to for sex. There was a network; if the police were coming, they’d tip one another off and they’d stop their sexual activity.

This was before the Internet age, but there was still an incredible network that the gay community used to inform one another about their meeting places where they could go for a “quickie.” They could be public beaches, gyms, or even parks where children were playing nearby. My father would go cruising at locations all over Canada. He also loved coming to the States; his favorite cities included San Francisco, Miami, and Ft. Lauderdale. You could cruise, find someone in a few minutes, and go someplace to have sex.

My father also kept an apartment near his downtown office where he could meet someone for quick sex.

Once, when I was in the 10th grade, I was excited because my father came to school to watch me perform in the band. He never did before. I saw his eyes bug out when he saw all the teenage boys performing on the stage with me. Then I realized that he was not there for me, but to pick up young men.

As you got older, your father used you as “bait” to attract men he was interested in having sex with, too.

(Continue reading article HERE)

Avataruri ale unui creștinism (non)consumerist

Consumerism thrives on emotional voids (Caroline Knapp).

Sunt un sceptic “ateu” când vine vorba de infuziile emo-psihedelice ale religiilor, inclusiv cea creştină, cu specificitățile carismatice foarte “în trend” peste tot în lume azi. Nu prizez narco-narcisismul muzicii “praise & worship” şi superficialitatea ei nu doar muzicală ci și ideatică, imaginară. Dar recunosc că am și eu momentele mele de “erupție mistică” a solitarismului, în intimitatea devoțiunii personale, ascultând unele melodii în care mă regăsesc, care transpun destul de bine cuvintele psalmistului (cum altfel decât jesus-at și el) pe ritmuri post-moderne. Muzica worship în gramaj rezonabil este binevenită ca variație, paletă de expererință muzicală și devoțională printre altele. Problema este atunci când această muzică devine monopolizantă, te trage cu toții dinții cu care îți zâmbește către un vortex linear dar sufocant. Simt atunci că orizontul unei astfel de experiențe artistice mă nivelează, mă constrânge să mă bucur de golurile mele emoționale în loc să mă elibereze către o experiență holistică, integratoare atât a minții cât și trupului și spiritului.

Când ascult/văd o astfel de piesă îi simt melodicitatea, îi apreciez căldura umană, îmi pot imagina plutind puțin pe valurile melodiei dar nu mă pot abține în a vedea-o/asculta-o cu ochiul unui determinist

psihologic (un clinician poate citi ceva semne de co-dependențe, OCD, narcisism, hipnoza colectivă, excitare emoțională – a se citi mai ales Kenneth Hull – Music Wars, Neuroscience, and Self Psychology, 2009 și Miller & Strongman – The Emotional Effects of Music on Religious Experience: A Study of the Pentecostal-Charismatic Style of Music and Worship, 2002),

sociologic (catharsis de trib/grup, “corporate Godcert”, mimesis colectiv),

cultural antropologic (“night-club” church, consumerism al “recorded tradition”, hiper-pozitivism american, “liturghie” postmodernă).

(ca să nu mai spun de perspectiva teologică – nu poți avea intimitate cu Dumnezeu prin reducere a transcendentului la gâdilări emoționale și mantre psihedelice – “sacrul” e o categorie pe care postmodernul o percepe prin surogate, și alea la mâna a doua/treia – prin filmele de groază, apocalipsme, anti-artă, etc.).

Degeaba spunem “de gustibus non disputandum!” – nu e vorba de stil ci tocmai de ceea ce găsim dincolo de el! Ori muzica cu adevărat bună ia subiectul uman și îl duce dincolo de propria umbră! La fel cum Hristos ne-a chemat la o nouă identitate prin purtarea crucii, pășire pe cărarea strâmtă (care oferă profunzime devoțional-teologică), asumare a unei puteri psihice care întoarce obrazul și nu pumnul, știe să fie înțelept ca șarpele și totuși inocent și fără răutate ca porumbelul (inovator cultural și pozitiv social).

O întreagă bogăție de resurse pentru bolile lumii acesteia este îngropată în consumismul nostru religios. (Ar trebui să vorbim și despre o altă boală consumeristă a creștinilor, cea intelectualistă, de concurența epatării citatetelor și a definirii de sine și moralității proprii prin contorul cărților citite. Creștinismul nu a dus lipsă de cărți bune. Problema e cât de buni devin cei care le citesc!) Trist este faptul că naivitatea nervoasă a tinerilor obosiți de negăsirile din biserici îi impinge pe aceștia în a deveni consumatori (și apoi vânzători) ai necăutărilor din lume! Un cerc vicios care se prelungește din ipocrizia unora în cea a altora. Și totuși, Hristos a murit pe cruce nu ca să umple coșul consumismului emoțional, intelectual, psihedelic, financiar, etc., ci ca să ne izbăvească de atfel de circularități adictive. 

art-banksy-cross-of-consumerism

Consumer Jesus by  Banksy (2005)

Helpful Hand

Alexandru Nagy, a Romanian Canadian born in Romania and raised in Coquitlam/Vancouver, BC, Canada, won the 2016 Vancouver International Film Festival & Radcliffe Foundation Refugee Stories competition for his film “Helpful Hand. This accomplishment is absolutely remarkable  considering that Alex had a month-and-a-half to go from concept to finished product. He recalled the history of his arrival in Canada, which was not an easy and comfortable one at all.

9

Ultimul hit al The Beatles: Donald Trump

Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile (Andrew Fletcher)

Saltimbacul iese din tablou/ecran

La prima vedere aș spune că lumea și-a recăpătat bunul simț odată cu respingerea unui personaj grobian, cu lipsă de caracter, egocentric, mincinos și violent așa cum este un Donald Trump.

Însă la o privire puțin mai distantă de pasiunile politice, aș putea spune că de fapt asistăm la o formă de devorare auto-fagă a postmodernismului. Ca orice epocă în decadență, vremurile noastre își canibalizează vlăstarele pe tonuri isterico-melancolice.

Dacă până și un ziar ”progresist” ca The Washington Times (Donald Trump –  Postmodern Candidate) îl așează pe Donald Trump în categoria celor care se vor fără de categorie, a postmodernilor, atunci cred că vremurile noastre își plâng pe nedrept nenorocirea. Țapul ispășitor și complexul oedipian se împletesc de minune în a deplasa vina proprie și povara unei istorii dureroase și vicioase în pielea unui singur individ.  Dar pentru a ilustra asta m-aș întoarce puțin în istoria artei (tocmai pentru că artiștii sunt filtrele cele mai clare și vizionare ale tendințelor vremurilor lor). Aș putea merge până la Fr. Goya și cum Saturn își devorează fiul (1823) dar mă voi opri la P. Picasso.

8_3_2016_20160801opart-o8201_s878x702

Illustration on the unpredictable Donald Trump campaign by Mark Weber

Într-una din perioadele sale de ”emancipare” artistică Pablo Picasso  ajunge să fie aproape obsedat de tema saltimbacului. Cu vreo 50 de ani înainte de Societatea Spectacolului a lui Guy Debord și teoretizările academice despre postmodernism, Picasso exprima în licență artistică ceea ce nu avea decât să fie fructul filosofic al unui Marx, Freud și Nietzsche: recuperarea marginalului, a nebunului, a celui fără de script (al vieții, al valorilor). Saltimbacul este un astfel de personaj. El exprimă vocea tăcută a absurdului, a comicului trist, a vorbărețului nicicând ascultat pe bune, a dedublării. Inspirat de La famille de saltimbanques a lui Picasso,  Rainer Maria Rilke scrie Duino Elegies (1923), mai ales cea de a cincea elegie, unde observă că peisajul este unul deșertic (temă regăsită în supra-realismul pustiu/lichid al lui De Chirico și Dali) iar oamenii

… always travelling and with no fixed abode, they are even a shade more fleeting than the rest of us, whose fleetingness was lamented. (…) the ultimate loneliness and isolation of Man in this incomprehensible world, practising their profession from childhood to death as playthings of an unknown will … before their ‘pure too-little’ had passed into ’empty too-much.” (Rainer Maria Rilke: Duino Elegies, W. W. Norton & Company, New-York, 1939, p. 102-103). (Recomand și Picasso, The Saltimbanques de E. A. Carmean Jr., National Gallery of Art, Washington 1980, pentru o mai bună introducere în analiza compozițiilor lui Picasso din perioada și cu subiectul la care fac referire.)

tumblr_n80y0tlwx51sfcoizo1_1280

La famille de saltimbanques by Pablo Picasso, 1905

Distorsiunea, costumul care obturează particularitățile corpului, machiajul și identitatea lichidă, transformarea realității într-un reality show,  flexibilitatea și agilitatea ca atuu-uri în a suplini cererea stăpânului, glorificarea rolului anti-sistem/ordine societală, al outsider-ului, caricaturalul, toate acestea sunt teme ale arlechinului/saltimbacului/nebunului comic de serviciu care sunt inovatoare pentru structura gândirii moderne/academiste din timpul lui Picasso dar devin vectori de succes în noua paradigmă a modernității târzii. Pseudo-imaginea/evenimentul/realitatea/omul este noua forță regulatorie a timpurilor noastre (și nu avem scuze pentru ignorața noastră tocmai pentru că am fost avertizați încă din 1962 de către Daniel J. Boorstin The Image. A Guide to Pseudo-events in America, ca să nu mai vorbim de Debord, Jameson, Baudrillard – lecturi necesare în înțelegerea acestei tranziții).

Da, uitându-se la D. Trump, postmodernul se descoperă în oglindă nud, de aici și reacțiile patologice, starea de negare și mania autofagă anesteziată pe termen scurt. Trump este saltimbacul ajuns la amvon/pupitrul candidatului la președenție, el este show-manul ieșit din ecran, este caricatura idolatriei self-esteemului, auto-portretul distorsiunii, el este eroul comodității înțeleasă ca virtute, figura explicită  a grotescului banal acceptat ca autenticitate. Trump este eroul care se luptă cu circularitatea cotidiană ca eliberare de taboo-uri, întruparea slăbiciunii psihice ca polifonie virilă a limbajului, exemplu perfect de violență lingvistică teoretizat de cultura (înaltă și populară) ca stimulant cultural și relaționar. El este copilul serial al modernității târzii, înfășurat în orice etichetă disponibilă și potrivită interesului imediat, contingent și autonom! Ce mai, o splendoare de postmodern dincolo de bine și rău!

Virtuoasa ipocrizie sau despre Inchiziția hippy

Mania anti-Trump descoperă cel puțin două dintre uimitoarele contradicții ale omului recent:

  • Instinctul inchizitorial purist al celor ce adoră relaxarea etică. Să te ferească Dumnezeu de morala celor fără de morală – nicio șansă de iertare, reabilitare, har!
  • Homofobia, ofensa, jignirea și violența mecanismului țapului ispășitor au devenit ornamente deloc neglijabile și onorante ale celor care pretind că luptă împotriva homofobiei, ofensării, jignirii și harțuirii (bullying). (Da, domnul De Niro instigă la violență și își oferă pumnul pentru fața lui Trump, golanul ăla violent și jignitor, iar toată lumea bună și finuță, “non-violentă ,  luptătoare împotriva homofobiei și a bullying-ului”, este excitată de emoție și reverberează  cu suflețel adorator din North Korea la așa sacrificiu de sine. Demență a ipocriziei postmoderne!)

Cea mai bună metodă de a dezarma și face de rușine o pacoste bolnăvicioasa ca Trump este să îi speli picioarele, să îi întinzi mână prieteniei în timp ce îi ceri să se pocăiască de mizeria produsă. Dacă un Iuda a avut o astfel de șansă…

Găsesc foarte trist și descurajator cât de mult se multiplică un Trump în cei ce-l contestă!

Nu-i ironic că generația hippy,  cea cu eliberarea sexuală și freudismul cool, ajunsă acum la butoanele puterii, se află în poziția inchizitorului puritan față de cel ce continuă tradiţia celor fără de rușine și pudicitate?  La fel de ironic e faptul că descopăr creștini ”puriști” luând apărarea unei astfel de nebuloase fără de morală și responsabilitate ca Trump, apărându-l împotriva relativiștilor situați acum în rolul de călăi în numele virtuților! Ăsta da teatru ionescian!

Vorbind de limbajul porcos și dezonorant al lui Trump vis-a-vis de femei, de ce să ne mirăm/ofticăm de reducționismul genitaliilor feminine din partea unui Trump atunci când în saloanele artistico-literare și prin mai toate sălile conferențiare se aplaudă reducționismul falic al feminismului?

Știam că Trump e un golan fără scrupule, întrebarea e dacă nu cumva criteriul de judecată a unui astfel de persoane publice se cere aplicat și altora,  care sunt însă scutiți și obliterati de astfel de “pretiozități”?

Donald Trump este ultimul hit al The Beatles. Între D. Trump și The Beatles există doar o diferență de nuanță literară, de capacitate a vocabularului, atunci când vorbim de misoginismul și “obiectificarea” sexuală a femeii (John Lennon avea și o calitate în plus – își bătea soția). Să dăm cetire de la The Beatles, cei adorați de tinerii inclusivi și open-minded, oripilați de cuvintele lui Trump, ca să vedem cum stăm cu “dragostea”:

 – “Back In The USSR”:

Oh, show me around your snow-peaked mountains way down south/Take me to your daddy’s farm./Let me hear your balalaika’s ringing out/Come and keep your comrade warm.”

– “Come Together”:

Come together, right now, over me. (that sounds very similar with “cum….”)

– “Girl”:

as a joke, George Harrison and Paul McCartney repeated “tit” on the backing vocals. Most people don’t notice it or think they are singing something more innocent.

– “Happiness Is A Warm Gun”:

When I feel your finger on my trigger Happiness is a warm gun

– “I Am The Walrus”

Crabalocker fishwife, pornographic priestess

– “Penny Lane”

fish and finger pie in summer

The Beatles au admis că ‘fish and finger pie’ era jargonul elevilor Liverpudlian schoolboy pentru atingerea genitaliilor feminine.

-“Please Please Me”

Last night I said to my girlYou know you never even try girlCome on! (Come on!)Come on!! (Come on!!)Come on!!! (Come on!!!)Come on!!!! (Come on!!!!)Please please me….Oh yeah!!!!The way that I please you!

– “Why Don’t We Do It In The Road”

Why don’t we do it in the road. No one will be watching us,why don’t we do it in the road!

-“With A Little Help From My Friends”

What do you see when you turn out the light? I can’t tell you but I know it’s mine.

-“Run For Your Life”

Well I’d rather see you dead, little girl/Than to be with another man/You better keep your head, little girl/ Or I won’t know where I am

PS.

Se poate ieși foarte ușor din imposibila alegere a măgarului lui Buridan și fără a oferi argumente “biblice” în favoarea unui candidat (Clinton sau Trump). Aici consider că Miroslav Volf s-a pus exact în poziția unui evanghelic care justifică “biblic” pe Trump. Deziluzionarea e status quo-ul politicii, mecanismul prin care, de obicei, se face diferență între cei buni și cei răi. Domnul M. Volf, cu toată experiența și capacitatea sa de a transcende bipartizanismul, pare a fi o victimă facilă și voluntară a unei astfel de deziluzionari (și nu e prima dată), comună de altfel oricărei poziționări ideologice – de dreapta sau de stânga.

Nu, nu trebuie să iasă Trump pentru că doamna Clinton “are mai multe elemente creștine” ci pentru că altfel s-ar perpetua periculoasa comoditate semiotica de a pune în cârca puterii politice a creştinilor toate bolile convenabile ale lumii! Oleacă de asceza politică face bine/vitaminizeaza statutul moral și misiunea christică cu care ar trebui să fie ocupați creștinii mai întâi, inclusiv D-l M. Volf!

Deci dincolo de satira distopică în condițiile date sper ca Hilary Clinton să iasă președinte al SUA pentru că:

1. avem o impostură care trebuie interzisă

Trump nu reprezintă deloc spiritul și valorile conservatorismului – el este de fapt o întrupare perfectă a violenței socialismului misionarist.

2. avem o altă impostură ce trebuie accelerată pentru a-i grăbi demascarea (cu o continuare a dezastrului Obama s-ar mai tăia din avântul criticist al “liberalilor leftiști” (riguros vorbind, ce contradicție de termeni!) prin care parazitează cu succes mințile puerile – decât o caricatură a dreptei, mai bine o “poamă” socialistă – poate în cele din urmă lumea își va da seama ce înseamna “left”, chiar cu riscul ca aceasta să își adune tot mai multă putere și cenzură – ca în epoca Obama);

3. avem nevoie de o clarificare a standardelor

Lumea post-crestină are nevoie de un creștinism veritabil, nu de unul ce se ține cu dinții de fotoliul privilegiilor – dreapta creștină din SUA ar avea prilejul unei re-evaluări a propriei pozitii în lumina standardelor și modelului christic – întotdeauna joaca creștinilor la butoanele puterii le-a stârnit apetitul de a se conforma standardelor lumii, nicidecum ale lui Hristos);

4. să-i lăsam diavolului rolul de a se juca cu apocalipsa, alipindu-ne mai tare de Cel ce îi va semna sfârșitul farsei!

Alabaster – The Instagram Bible 

wp-1474826044120.jpgGoodness and truth are two values often used to describe the character of God. In addition, Christian theologians have long described beauty as a third inseparable reality which together with goodness andtruth, paint a full picture of who God is. The Church was once the center of beauty – cathedrals, Renaissance paintings, stained glass windows – all helped people both experience God and describe Him. 

Our modern society is looking to re-engage in these questions of beauty.

Today in our growing visual culture people are creating beautiful content through images more than ever before. Instagram allows anyone to craft and curate beautiful photography, and we share our everyday moments through platforms like Snapchat, Vine, or Tumblr.

We’ve become a culture that cares about beauty and is visually engaged. 

 When we look at bible design though, it has remained relatively the same. There have been few attempts to integrate imagery, typography, and layout design within the biblical text to engage with our rapidly growing visual culture. Similar to old master Renaissance artists, who looked at the Scriptures and created these beautiful pieces of art from them, we wanted to do the same – and asked ourselves, “What would that look like today?” 

Alabaster aims to give the reader a fresh visual experience and heightened level of contemplation while reading this ancient text, that ultimately points to the beauty of God. (Alabaster)

https://vimeo.com/180526504

 

%d bloggers like this: