Category: Gospel of Matthew

Despre tăcere (4. Pedagogia tăcerii – prima parte)

Schimbarea de paradigmă

De-a lungul Vechiului Testament, de multe ori Dumnezeu şi-a proclamat superioritatea faţă de zeităţile păgâne prin faptul că El are putere, intervine direct în istorie, vorbeşte, Se arată. Vedem această superioritate reclamată chiar în modul prin care proorocii, ca nişte veritabili “atei antici”, deconspiră neputinţa acestor zeităţi, bătându-şi joc de muţenia şi surzenia lor (1 Împ. 18:27-29; Isaia 41:22-23, 44:27-29; Ier. 10:5; Hab. 2:18, etc.). Dar această exigenţă a empiricului pare a se întoarce chiar împotriva Dumnezeului lui Israel. Spre bucuria nebunilor, am putea gândi erezia că cei 400 de ani de tăcere a lui YAHWEH (perioada intertestamentară) L-a pus pe Dumnezeul evreilor în galeria zeilor muţi, care nu îşi pot dovedi existenţa prin dovezi empirice, incontestabile.

În miezul ultimilor proorocii ale Vechiului Testament, Însuşi Dumnezeu dezvăluie o nouă cale de comunicare şi de relaţionare cu poporul Său. Este vorba de ceea ce se numeşte “legământul cel nou”. Nu atât Dumnezeu va chema şi omul va răspunde (ca până atunci) ci, de atunci încolo, omul va chema şi Domnul va răspunde (Is. 58:9) şi toţi Îl vor cunoaşte (Ier. 33). Tiparul religios mediat de casta preoţilor este schimbat cu oferta lui Dumnezeu de a intra în relaţie directă cu oricine Îl cheamă dintr-o inimă curată. Pentru asta trebuia însă rezolvată problema curăţirii acestei inimi. Însă, paradoxal, toate aceste promisiuni “democratizante” şi “particularizate” sunt suplimentate de hotărârea lui Dumnezeu de a-Şi ascunde Faţa (de ex. Ez. 39:24) şi de a dărâma Templul în care locuia. Dumnezeu Se lasă acum “pe mâna” celor reîntorşi din robie ca în măsura în care aceştia Îl vor chema, să-Şi descopere din nou Faţa. Templul de pietre va fi înlocuit cu Templul de pietre vii (schimbare detaliată în seria de articole Noul Templu al lui Dumnezeu). Este timpul ca vizualitatea empirică a copilăriei să fie înlocuită cu maturitatea devoţională! Israel va învăţa în robia babiloniană lecţia păcatului idolatriei astfel încât niciodată nu s-a mai reîntors la închinarea în faţa chipurilor vizibile, cioplite. În schimb însă avea să pândească un nou păcat, o nouă idolatrie: cea a propriei neprihăniri, a superiorităţii clamate ireconciliabil.

Tăcerea ameninţătoare a lui Dumnezeu de-a lungul celor 400 de ani intertestamentari se prelinge zbuciumant pentru Israel. Iar când Dumnezeu tace atâta timp, oamenii îşi caută de lucru şi încearcă să-I ţină locul. Aşa se face că în acest timp se osifică tipare comportamentale religioase care, fiind atât de “perfecţionate”, aproape că nu mai aveau nevoie de prezenţa lui Dumnezeu. Această înfloritoare tradiţie religioasă/rabinică postexilică parazita perfect nevoia religioasă a oamenilor şi promisiunile glorioase ale vechilor prooroci, interpretate într-o manieră periculos de orgolioasă.

Respectându-Şi proorociile făcute, Dumnezeu Îşi descoperă Faţa printr-un Isus din Nazaret fără şcoală rabinică şi statut social impunător, dar cu o uimitoare claritate şi putere în vorbire, cu un statut spiritual şi moral impecabil, care alege să atingă şi să se lase atins de vieţi triste şi dar şi de cele preapline, de săraci şi bogaţi, de femei şi bărbaţi, de prostituate, vameşi şi lideri religioşi deopotrivă. În acest nou legământ, Dumnezeu Se împarte acum democratic, nediscriminatoriu, spre surprinderea celor care vor monopolul şi frâiele revelaţiei/cunoaşterii. Spre deosebire de multitudinea “mântuitorilor” de dinaintea Lui, iată că acest Isus face semne şi minuni puternice, dar nu uzează de fabrica de lumini, surle şi trâmbiţe, inevitabilă oricărui înşelător (religios, dar nu numai, chiar şi ateu, ne-ar confirma dezmăţul mediatic contemporan).

Iată dar că Dumnezeu vorbeşte, Se arată, mişcă inimi şi împinge istoria spre noi înţelesuri. Dar alege să o facă printr-un Om care îşi anunţă/pregăteşte discipolii că trebuie să moară răstignit şi să învieze, pentru ca apoi să plece. Rămânem buimaci de modul în care Dumnezeul cel puternic, impunător, alege acum să se descopere în umilinţă,  în faţa şi în inima celor “săraci în duhul”. Leul promis din seminţia lui Iuda a venit ca Miel, înjunghiat de reprezentanţii unei omeniri prea plină de sine pentru a Se închina Dumnezeului Cel Viu! Am putea spune chiar că Isus Hristos, întruparea lui Dumnezeu în istorie, are demnitatea şi înţelepciunea de a se face cunoscut sfidând PR-ul “impecabil” al specialiştilor în cunoaştere (religioşi sau atei deopotrivă). Mâna răstignită este întinsă tuturor, dar o acceptă doar cei care îşi dau seama că au nevoie de ea şi o preţuiesc!

Aşa se face că descoperirea temei tăcerii în Noul Testament este asemănătoare, întrucâtva, efortului lectorului de a citi straturile de tăcere sub straturile de înţelesuri ale textului. Dacă avem aici un expozeu al Cuvântului, îl vedem pe Isus, Cuvântul întrupat, care însă îşi calibrează cuvintele şi, de multe ori tace.  Tăcerea lui Isus în faţa ispititorilor sau a unor demnitari care au putere vremelnică relevă/ascunde o chemare spre înţelesuri care nu pot fi decât intuite. Isus porunceşte o discreţie amabilă dar înţeleaptă faţă de cei care nu înţeleg dar şi nici nu vor să înţeleagă. Nu se merită a fi aruncate mărgăritare celor care le târăsc în noroi! Doar când precondiţia orgoliului şi a neprihănirii proprii este înlocuită cu precondiţia sărăcirii în duh, a disponibilităţii de a fi învăţat şi îmbogăţit, doar atunci cuvântul îşi poate găsi habitatul prielnic rodirii. Totodată, Isus evită cu delicateţe exhibiţionismul religios. În facerea de bine, este bine să se păstreze tăcerea, să nu ştie stânga ce face dreapta. În acest sens, tăcerea asupra celor dăruite şi făcute îşi va găsi rezonanţa în binecuvântarea Tatălui, care va răsplăti fapta şi discreţia ei.

Dar mai presus de toate aceste indicii ale tăcerii binecuvântate, înţelepte şi roditoare, dar neprofitabile pentru o imagine de sine nesătulă, ne intrigă tăcerea Celui care a ales să ne vorbească prin Fiul. Încurajat de proclamarea publică a ungerii Sale de două ori, Isus Îi rămâne întru toate credincios Tatălui. Prins însă în jocul vanităţilor umane, orchestrate atât de bine de către cel care este originea vanităţii, minciunii şi răului, Isus ajunge să fie răstignit. Ştia de la început că s-a născut ca să moară. Dar intrigă tăcerea Celui căruia Isus I-a fost credincios până la moarte. Dumnezeu Îl lasă pe Isus singur pe cruce şi alege să tacă. Tocmai când Slujitorul Lui era  suferind pe cruce, exact atunci când dovada existenţei şi ungerii lui Dumnezeu putea fi vizibilă printr-un înger, o rostire puternică, o minune, etc. şi ar fi avut impactul de public cel mai mare, incontestabil chiar şi la mii de ani depărtare, Dumnezeu pare a-L lăsa victimă unei conspiraţii a tăcerii:

De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara.
Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare:

„Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:45, 46)

În cele trei ceasuri de întuneric pe care Isus le-a petrecut pe cruce, tăcerea lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie mai apăsătoare ca oricând. Sub ocara unui public beat de  spectacolul răzbunărilor,  al violenţei şi al satisfacţiei “dreptăţii” împlinite, un suflet se chinuie, părăsit de oameni şi părăsit de Dumnezeu. Ce poate fi mai tragic, mai omeneşte în această dublă părăsire? Vom păşi în această Sfântă a Sfintelor a tăcerii dar nu direct ci, cunoscându-ne condiţia umană limitată, ne vom folosi de povestea unui om care a învăţat din această tăcere a lui Dumnezeu. Este povestea lui Simon Petru…

Despre exoscheletele defensive

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Matei 5:20).

Cred că  unele cărţi au o “alchimie” care transformă clipele lecturii în experienţe umane atât de  simple, dar profunde, încât te dezarmează dar şi te încântă farmecul cu care te regăseşti în fluxul ideatic, senzorial şi emoţional al autorului. O astfel de carte este primul volum a trilogiei doctorului Paul Brand & Philip Yancey.

O făptură atât de minunată abordează tainele corpului uman dintr-o perspectivă care încearcă să rămână mai mult la nivelul celulei. Cu măiestrie şi nedisimulată încântare, autorii ne descifrează într-un limbaj accesibil oricui, deloc greoi sau plicticos, uluitoarea lumea a diverselor tipuri de celule din care suntem alcătuiţi, a funcţiilor lor, a conlucrării dintre ele, a distrugerii, refacerii sau îmbolnăvirii lor. Anatomia, fiziologia sau chimia organismului uman se îmbină măiestrit cu întâmplări trăite în operaţii complicate, în zone de o sărăcie cruntă din India ori într-o clinică de tratare a leprei din Statele Unite. Ce surprinde însă este că, după fiecare descindere în misterul alcătuirii şi funcţionării omului, autorii reuşesc să ne deschidă o altă lume, în care ne aflăm în alt Trup, de altă natură şi cu alte dimensiuni. Baleând între cele două trupuri, cel uman şi cel al lui Hristos, descoperim cu uimire şi cu o explicabilă satisfacţie un design comun, datorat unuia şi aceluiaşi Creator. Cartea reuşeşte rara performanţă de a fi deopotrivă captivantă, fascinantă, instructivă şi provocatoare (…).”

În lecturarea absolut încântătoare a acestei cărţi, m-am oprit la un mic dar foarte relevant capitol. Pe dinafară (capitolul 13) detaliază procesul de schimbare a exoscheletului unui rac. Spre deosebire de majoritatea animalelor, scheletul unui rac este exterior iar muşchii şi organele sunt cuprinse în interiorul acestui schelet. Orice formă de comunicare/atingere cu un rac suportă rigiditate, răceală şi, foarte posibil, durere. Comparând structura osoasă a unui rac cu cea valorică a oamenilor şi a comunităţilor umane, autorii găsesc două analogii foarte pertinente:

1. racul se bazează în exclusivitate pe scheletul său pentru protecţie, aşa cum şi mulţi dintre noi ne folosim de codurile moral-religioase reci şi acuzatoare pentru a ne ascunde şi apăra neputinţele.

(…) racul se bazează aproape în exclusivitate pe scheletul său pentru protecţie. Armura sa de nădejde poate ţine duşmanii la distanţă. Spre deosebire de rac, exterioarele oamenilor sunt moi şi vulnerabile. Dar, pe măsură ce legile pe care Dumnezeu le-a dat pentru eliberarea Trupului Său încep să se calcifieze, tindem să ne ascundem înăuntrul lor, în căutare de protecţie. Ne formăm un exoschelet de apărare. (P. Brand, Ph. Yancey, O făptură atât de minunată, Ed. Peregrinul, Cluj Napoca, 2009, p. 128)

2. scheletul exterior inhibă creşterea. Racul are posibilitatea să crească doar o dată pe an iar pentru aceasta el suferă un proces dureros de lepădare a exoscheletului. Asemenea racului, comunităţile legaliste  (religioase, cu precădere) împrejmuiesc grupul celor acceptaţi cu o crustă tare, insensibilă şi sufocantă.

Poate că efectul cel mai periculos al legalismului îl reprezintă influenţa sa asupra grupurilor din afara comunităţilor legaliste. Homarii şi racii sunt neatractivi ca animale de companie, din pricina crustelor lor externe. Dacă doctrinele şi regulile sunt purtate pe dinafară, ca un semn al mândriei, cu superioritate spirituală, exoscheletul umbreşte dragostea şi harul lui Dumnezeu, făcând ca Evanghelia Lui să pară urâtă şi neîmbietoare. (op. citată, p. 131)

Nu izgonim noi oamenii de lângă bogăţiile iubirii lui Dumnezeu din cauza ideilor noastre cu privire la cum ar trebui ei să se comporte? Regulile de comportament au, cu siguranţă, rolul lor: Biblia este înţesată de ele. Însă ele trebuie să fie purtate în interior şi nu pe dinafară, ca o etalare a superiorităţii.

Un fenomen supărător se petrece adesea printre tinerii creştini crescuţi în familii unite şi în biserici bine consolidate. După ce îşi trăiesc anii de început ai vieţii ca modele ireproşabile de credinţă creştină, mulţi dintre ei devin repetenţi spirituali. Au eşuat pentru că s-au concentrat pe viaţa creştină exterioară şi vizibilă? La fel ca şi racii, şi-au format un exterior rigid, care semăna cu cel al tuturor celorlalţi, şi au ajuns la concluzia că asta este Împărăţia lui Dumnezeu, în timp ce în interior erau slabi şi vulnerabili?

Atunci când creştinismul reprezintă un exerciţiu exterior, el poate fi lepădat în aceeaşi manieră în care un rac îşi aruncă crusta. În fond, mulţi raci pier în caznele lepădării crustei, fie din pricina epuizării, fie din cauza vulnerabilităţii lor în faţa duşmanilor.

O crustă externă poate părea atractivă, de încredere şi protectoare. Ea are, cu siguranţă, avantaje în comparaţie cu un schelet mort şi de prisos sau cu lipsa totală a unui schelet. Dar Dumnezeu doreşte ca noi să avem un schelet mai avansat, care ne slujeşte stând ascuns. (op. citată, p. 132)

%d bloggers like this: