Punct. Și de la capăt

1. Anul nou cu aceleași vechi metehne?!?

La început de an, cum ar fi o retrospectivă răsturnată, adică vederea celor ce vor fi ca un început al celor de acum? Cu un astfel de paradox în minte mă uit la drama unei lumi care parcă s-a cam săturat de spectacolul cotidian al guvernelor dădacă, ce folosesc pumnul autocrat pe vocea mieroasă a părintelui grijuliu, al medicilor polițiști, jurnaliștilor propagandiști, profesorilor îndoctrinari, teologilor menestreli deloc pudici ai puterii politice și culturale la modă. Putem respira și noi puțin a onestitate, modestie, cumpătare, bun simț? De când aceste elementare virtuți umane sunt aproape imposibil nu doar de trăit, ci și de conceput și dorit?

Oare ce trebuie schimbat acum pentru a avea sentimentul unei vieți împlinite când la sfârșitul anului vom privi în retrospectivă? Pe ce cărări ne vom aventura în acest an? Ce vise înăbușite vom pierde printre mâinile obosite cu trebăluiala noului an? Ce sentimente vom filtra atunci când vom fi prinși de vărtejul acelorași pasiuni, tendințe, neputințe?

Privirea în oglinda timpului e un exercițiu obositor nu doar pentru că ne apasă cu travaliul epuizant al timpului scurs înspre bătrânețe și moarte, ci și pentru că ne expunem riscului de a ne vedea cimitirul dorințelor, al făgăduințelor și promisiunilor pasionale înnecate în acidul limitărilor comfortabilului. Sărbătoarea lui Ianus, zeul cu două fețe, una spre trecut și una spre viitor, sau Anul Nou ca reînviere a speranței, a vieții din mentalul antic roman, babilonian și ebraic, s-au scurs într-o lascivă și inodoră gimnastică recentă a rezoluțiilor ce falimentează în primele săptămâni ale noului an. Cu cât mai puțină reflecție de sine, auto-evaluare și onestitate de cămăruță, cu atât mai mare proiectarea în mentalul celorlalți, gălăgia și imaginea expunerii de sine pe toate vitrinele sociale…

Așadar, într-o circularitate a consumerismului sezonier și una a oboselii ce a poluat sufletul omenirii de doi ani deja, ce să mai sperăm pentru nou an? Să trăim un nou an cu aceleași vechi metehne?

2. Istoria ca pedagog al viitorului

Întotdeauna mă surprinde maiestroasa vorbire și tăcere a lui Dumnezeu în momente cheie ale revelației Sale în Scripturi. Cu vârtejul paranoiei generalizate în numele binelui social din ultimii doi ani, m-am aplecat mai atent asupra dinamicii Dumnezeu – profet – falși profeți – popor/public – istorie din Vechiul Testament și al rolului profetic al creștinului în cetatea lui din Noul Testament. Cu arhiva viitorului în mâini, profeții au mers mai întâi înapoi în istoria eliberării ca să învețe poporul ceva despre natura inimii lor, istorie ce dă perspectiva necesară pentru a lua decizii în prezent în speranța un viitor promițător. Oare noi, azi, ce am face noi cu o astfel de arhivă a viitorului în mâini?

Istoria este cel mai bun pedagog al viitorului. Nu putem spera ceva mai bun dacă nu învățăm mai întâi din greșelile trecutului. Ori aici este una dintre primele mari inabilități și handicapuri ale sufletului hipermodern: ne credem ieșiți din istorie pentru că prizăm drogul progresului împlinit în noi azi și acum. Orice ocheadă în trecut este imediat capitalizată ori ca pasiune retrogradă ori ca exercițiu de demonizare a celuilalt, al celui din alt timp, unul pe care îl considerăm plin de toate viciile umane. Decența raportării la trancendența de sus (Dumnezeu) este torpilată cu instrumentarul imanentului, al închisorii vesele de ospiciu al lui “hic et nunc” (“aici și acum”). Transcendetul de lângă noi (celălalt, în complexitatea inepuizabilă ca și chip și imagine a lui Dumnezeu) este torpila în patul procustian al ideologiei identitare, adică a noii oligarhii opresive, a minorităților privilegiate cu puterea discreționară a redefinirii și etichetării tutoror membrilor societății, ca să vorbim ca romanii în Roma și neomarxiștii peste tot în Occident. Transcendentul istoric (capacitatea de a ieși din imanent și de a celebra continuitatea istorică și necesitatea tradițiilor) este acum torpilat de ochelarii de cal al metodologiei marxiste a progresului revoluționar. (Să nu deschidem discuția despre cum topilăm prin vocabular rahitic gen “sănătate mentală” și transcendența psihică, a straturilor de conștiință și comunicării cu realități prea puțin testate de mânuțele oamenilor de știință) Când ne lăsăm dirijați de toți eliberatorii de opresiuni a tot felul, de unde libertate în a vizita și cele din alte orizonturi?

Da, seducția inevitabilă a succesului capitalist și democrației liberale s-a înnecat în propriul venin al dorinței de a face lumea mai bună. Am ajuns astfel la îmbuibarea materială și malnutriția cognitivă și spirituală pe care o mână de profeți falși ai progresului le-au transformat într-o perpetuă învârtire în vortexul atot-suficienței pe cheltuiala deficiențelor trecutului. Malnutriția cognitivă și spirituală este astfel dusă acum, deja după câteva generații de prooroci falși, la o artă a paradisului cobaiului îmbuibat în propria cușcă. Poate că tocmai de aceea inevitabilele legități înscrise în natura umană ne servesc cifre pompoase ale progresului social laolaltă cu cele ale mizeriei psihice și relaționale. Ce să ne mai plângem de religie ca opiu al maselor? Am devenit cu toții, cățel și purcel încluși, activiști ai plonjonului legal și generațional în submarinul galben al drogurilor de tot felul! Și totuși, sunt momente când mai fiecare realizează geografia zoo-ului uman în care trăim azi, cu gratii filosofice, teologice, sociale, culturale, conceptuale și emoționale. Din păcate dresajul social și cultural ne învață simplu și eficient că un click rezolvă instant scurt-cirtuitul conștiinței fisurate de interogații eretice.

Da, istoria este cel mai bun pedagog al viitorului! Dacă ne eliberăm din închisoarea narcisismului marxist, al primatelor cocoțațe în vârful istoriei, vom observa că greșelile teribile din trecut, de la filosofi zgomoși și politicieni guralivi, cu toții adepții empatiei generalizate și colective, sunt suma înclinațiilor păcătoase, a corupției, setei de putere, a foamei de control și vanitate deșartă, a cenzurii mediatice și profesionale, toate în numele siguranței publice și progresului social. Sună a ceva familiar și recent? Cu siguranță că azi Hitler ar face o carieră bună de politican preocupat în a proteja propria populație de infecții primejdioase. Stalin ar avea ceva sfaturi pentru carantinarea celor considerați pericol social. Mao ar fi azi invitatul de onoare al mai tuturor universităților, corporațiilor și ONG-urilor, de la Sorbona și Columbia University până la Hollywood, Open Society și Disney, cu toate prea-cucernice eroine ale revoluției culturale. Pe de cealaltă parte, Galileo Galilei ne-ar șopti ceva sfaturi cum să ne petrecem carantina ideologică atunci când suntem marginalizați și expulzați de propria breslă, posibil și încarcerați, în numele unor principii sacrosante și pentru delict de opinie informată împotriva dogmei oficiale. Evreii în linie la înmatricularea cu steaua galbenă ne-ar explica oleacă conceptele de stigmă socială și diabolizare mediatică. Și să nu uităm de clericii și teologii de prin Germania nazistă sau regimurile comuniste: am învățăm de la ei cum să aplicăm versetele biblice ca să dăm suport spiritual roz bombon platformelor politice și științifice scrise de prea-luminoasele minți ale celor ce dețin adevărul și din dragoste de popor lucrează pentru binele public! Iată dar că oricât ne-am ascunde sau fugi de viciile istoriei trecute, găsim în fântâna genetică a idelor și motivațiilor noastre lucruri prea mult repetate pe paginile istoriei. Fiind contemporani cu natura umană, ne înfrățim astfel cu zbaterile, temerile și slăbiciunile celor din trecut…

3. Cu promisiuni realiste către un realism promițător

Onestitatea antropologică, a fi sincer în limitarea de sine, ne deschide porțile propriei închisori, comode și totuși triste, și ne face astfel părtași trancendenței – comunicării cu Dumnezeu, cu sine, cu altul, cu trecutul. Astfel, prin această deschidere, ieșire din matca cimentată a noutății învechite în promisiuni mereu trădate, putem avea speranță în a face un pas dincolo de circularități familiare.

Nu pot să ofer altora nimic altceva decât ce îmi doresc și mie. Iar ceea ce pot împărtăși cu alții sunt cîteva lucruri mici care, cu ceva perseverență, pot atenua ceva din metehnele de care ne plângem și pe care poate le vedem în noi. Micile schimbări în rutina cotidiană au darul de a schimba obiceiuri și matrici comportamentale. Eu cred că antrenamentul în lucrurile mici, ce pornesc de la atitudini, așteptări, vulnerabilități și motivații, este cheia schimbării înpre mai bine.

1. Recunoaște limitele – cele din mine și din tine!

Viața ne este construită pe adevăruri acceptate și trăită pe baza motivațiilor cu care acceptăm sau pretindem că acceptăm acele adevăruri. De aceea acceptă faptul că nu cunoști suficient de mult – ideea e că compleșitoarea majoritate a celorlalți oameni nu cunosc suficient de mult, numai că puțini acceptă acest fapt! Capacitatea mea de a avea prejudecăți ar trebui să fie un lucru familiar și ție, pentru că și tu ai o capacitate de a avea prejudecăți. Când vrem să inițiem un dialog onest, să începem de la faptul că avem amândoi o capacitate funciară de a vedea cu un singur ochi! Impunerea unei singure părți a acestui adevăr este premisa nu doar a unui dialog eșuat, ci și a unui act de violență. Ori formele de violență din relațiile umane vin tocmai din ingineria mentală, imagologică, pe care o practicăm doar spre a evita întâlnirea inconfortabilă cu propriile limitări.

2. Fiecare are povestea lui – cunoașterea adevărului te face mai bun povestitor doar când trebuie!

Cunoașterea a celor de cunoscut depinde și de ochiul și urechea celor ce vor să cunoască! Nu avem o competiție a adevărurilor absolute, ci o competiție a narațiunilor despre ce credem că este adevărul. Iar faptul că unii sunt buni povestitori nu înseamnă că sunt mai aproape de adevăr! Păstrează astfel dorința de testa propriile asumții în măsura în care suntem disponibili a ne oferi aceste servicii critice altora! Scepticismul este forma de existență într-o lume care se mândrește cu moartea absoluturilor. Să nu ne refuzăm acest arsenal protectiv în iarmarocul licitațiilor adevărurilor!

3. Testul tăriei de caracter e dată de alegerea puterii partenerilor

Când îți întărești certitudinea propriului adevăr doar vânând cele mai slabe argumente și cei mai slabi oponenți, atunci trebuie să îți pui întrebarea cît de solidă este cunoașterea și ce adevăr crezi. Adevărul se testează, ignoranța sau prefecătoria se înșeală pe sine!

4. Oleacă de umilință deschide poarta spre mai mult!

Trăim într-o democrație morală – potențial limitele morale din mine sunt egale cu ale tale. În realitate, diferența de calitate morală vine din acceptarea propriilor limite și insuficiențe. Smerenia și pocăința, total opuse opulenței afirmării morale de sine, atât de la modă azi, sunt cheia unei vieți mai bune! Cu cât mai autonom și regulator de sine se crede o persoană, cu atât cercul potențialelor justificări ale eșecurilor devine mai mare! Cu cât mai onest în capacitățile de a trăi la înalte standarde morale, cu atât mai mult cunoașterea de sine va lucra cu dependența de cel care are potențialul de împlini potențialul moral. Doar Unul e Bun – noi, restul, împrumutăm prin adopție și imitare bunătatea Lui!

5. Nu da Cezarului ce e al lui Dumnezeu!

Speranța este marfa de tranzacționare a policitienilor. Unul vinde speranță, celălalt plătește pentru această speranță cu taxe mai mari! Nefericit mariaj, am putea spune! “Noroc” că noi oamenii avem memorie scurtă și, în lipsa lui Dumnezeu, ne creăm o religie din politică și activism. Când politicienii promit împlinirea raiului pe pământ, ei capitalizază așteptări mesianice, ale Împărăției lui Dumnezeu. Stânga politică este congenital deformată de mituri milenariste seculare, de aceea Stânga licitează cel mai bine spectacolul iluziilor! În fața acelorași speranțe umflate, să luăm seama la realitate, cu ale ei lecții ale istoriei, cu tendințele flamboiante ale ipocriziei caracterului uman aflat în licitații amăgitoare și la inconstistența ideatică care caracterizează multe politici și practici sociale la modă azi. Dezvoltă automat un simț de scepticism, degajare ontologică și angajare cetățenească față de astfel de falși mesia!

6. Dragostea nu e în ceea ce cere celălalt, ci în ceea ce oferi celuilalt atunci când trăiești în adevăr!

În zchizofrenicile vremuri de azi, propagandiștii statului care citează versete biblice te vor învăța că dragostea se împune, dragoste cere, dragostea e mândră, dragostea comandă celuilalt. După ropotele de aplauze gratuite ca la congresele politice odnioară, să ne gândim oleacă la paradigma dragostei. Prea amăgiți cu surogatele de dragoste, pe care inclusiv prea mulți predicatori din mediul creștin le încurajează, o să descoperim că dragostea se jertfește chiar și când confruntă în adevăr trădătorii. Dragostea nu se gândeste doar la sine din perspectiva sa și nu se făleste în timp ce își așteaptă aplauzele și nu caută să umilească pe ceilalți care nu o aplaudă! Dragostea a ajuns azi marfa ieftină pe care ipocriții și egoiștii o vântură în fața celor ce caută o viață trăită în adevăr și onestitate.

Cu siguranță că aceste simple principii aruncate în industria trăirilor și gesturilor de zi cu zi vor face o diferență care se va cere celebrată la sfârșitul acestui an. Poate că în decembrie 2022 vom zâmbi în fața morocănasei definiții a istoriei de către Henry Ford, ca o simplă înșiruire a unui lucru după altul. Poate că atunci vom avea o explicație alternativă a timpului care ne măsoară și devenirea, nu doar alergarea prin anotimpurile vieții.