Scurtă istorie a originii hipermodernismului

1.2. Scurtă istorie a originii hipermodernismului

a) Hipermodernismul ca postmodernism al Americii

Termenul hipermodernism a fost folosit pentru prima oară cu conotaţii filosofice de către Arthur şi Marilouse Kroker şi David Cook în articolul PANIC USA: Hypermodernism as America’s Postmodernism (1990). Condiţionările socio-antropologice pe care le aduce americanului familiaritatea cu tehnologia pare să îi oblige pe autorii canadieni la concluzii pesimiste cu privire la condiţia hipermodernă:

As technological imperatives of postmodern science merge with the social demands of popular culture, ours is an age of both deep anxiety and giddy euphoria. Vibrating between poles of despair and ecstasy, the central tendencies of postmodernity may be characterized as a catastrophic implosion of the languages of modern power into a dense and high speed oscillation between meaning and meaninglessness, control and chaos, in- creased centralization and an orbital spin into abstract and disembodied codes of information. Indeed, central to the human situation of the late twentieth century is the profound paradox of ultramodern technologies as simul- taneously a prison house and a pleasure palace. We now live with the great secret and equally great anxiety that the technological experience is both Orwellian and hopelessly utopian.[1]

Condiţia hipermodernă, înţeleasă ca accelerare a celei postmoderne, este detaliată de Albert Borgmann în Crossing the Postmodern Divide (1992). Preluând problematica esenţei tehnicii de la Heidegger, Borgmann constată că omul contemporan trăieşte într-o paradigmă a dispozitivului (device paradigm[2]), fapt ce accelerează şi intensifică procesele sociale şi culturale. Hipermodernismul este descris de către profesorul american ca un univers tehnologic nereal şi glamuros[3], o intensificare a celor mai rele aspecte ale modernităţii. Hipermodernismul este constituit din hiperrealitate (vizibilă prin creşterea canceroasă a culturii video), hiperactivitate (termen folosit încă din 1867[4]) şi hiperinteligenţă[5]. Acest hipermodernism tehnologic este pus în contrast cu realismul postmodern, care pune tehnologia în slujba realităţii şi este fundamentat pe valori ca realism, vigoarea răbdării şi celebrare împreună cu celălalt (communal celebration)[6].

c) Hipermodernimul ca demodernizare[7]

Societatea hipermodernă a lui A. Touraine este una care permite individului să acţioneze, să îşi coaguleze propriile opţiuni[8], spre deosebire de viziunea pesimistă a raţionalităţii instrumentale şi a mecanismului mediatic nivelator pe care l-au descris filosofii şcolii de la Frankfurt, mai ales H. Marcuse şi Horkheimer. Individul are o relativă autonomie, îşi poate exprima democratic sinele prin industria culturală de masă, poate reconcilia raţiunea cu libertatea, intimitatea şi comunitatea, angajamentul şi refuzul[9].

d) Hipermodernismul ca exces al raţionalismului şi materialismului modern

Hipermodernismul, privit ca o modernitate prometeică şi inginerie a corpului, cu toate riscurile care decurg din acestea, este analizat de către Charlene Spretnak în The resurgence of the real body, nature, and place in a hypermodern world[10]. Noua percepţie a corpului, a naturii şi a spaţiului transformă lumea în care trăim: corpul, ca maşinărie biologică, este cunoscut pentru a fi stăpânit şi transformat; natura este studiată pentru a fi controlată şi a fi predictibilă, iar efectele distructive ale globalizării economiei transformă iremediabil mediul, habitatul fiinţelor vii, inclusiv al oamenilor.

 Nu vom păşi pe calea filosofiei ecologismului ci vom reţine doar componenta ideologică a acestui tip de hipermodernism, ca exces al perspectivei mecaniciste, productive, a modernităţii. În sprijinul acestei perspective vine şi istoricul canadian Mark Wegierski. În articolul The Dilemma of Hypermodernity[11], acesta suprapune o schiţă triadică, dialectică, peste istoria culturală a paradigmei premoderne, moderne şi postmoderne. Dacă premodernitatea era dominată de spiritul umanităţii (organic, al comunităţii), dialectica premodernităţii desfăşurându-se între Dumnezeu şi umanitate, modernitatea este dominată de spiritul tehnologiei (societală, materială, artificială). Sinteza între cele două momente dialectice pare a fi postmodernismul, care îmbină umanitatea şi tehnologia. Însă negaţia negaţiei se poate extinde în hipermodernitate, înţeleasă ca epoca unui totalitarism tehnologic.

Această etapă culturală este caracterizată de tendinţe polimorfe, este hiperliberală, având calitatea de a conţine promisiunea contradictorie a soteriologiei dar şi a catastrofei apocaliptice tehnologice. Hipermodernismul este un exces de raţionalism şi materialism, este triumful tehnologiei asupra umanităţii, al mecanicului asupra culturii umane, al oligarhiei asupra comunităţii, al capitalului fără suflet asupra decenţei umane[12].