Concluzii deschise

Modernitatea exacerbată în care am intrat metamorfozează actorii sociali, sporindu-le patologiile laolaltă cu promisiunile devenirii întru abundenţă. Armata de maşinării cu care ne-am înconjurat pare a acoperi un deficit de încredere în propria individualitate şi în relaţiile umane. Individualismul exacerbat se adaugă hipernevrozelor, stimulilor şi impulsurilor violente care duc, în cele din urmă, la crearea unui vid emoţional şi a unei senzaţii de gol psihic. Orice profesor sau consilier şcolar se confruntă cu astfel de patologii ale tinerilor, cei mai integraţi în paradigma de gândire şi simţire hipermodernă.

Dihotomiile paradoxale crează toposul, noua hartă a umanităţii hipermoderne. Prea-plinul şi lipsa, dictatura lui „mai repede”, „mai mult”, „mai bine”, euforia şi anxietatea supuse cerinţei de realizare personală fără limită, luând loc Nelimitatutului, rezervat până acum Dumnezeului iudeo-creştin, toate acestea sunt constituenţii unei funcţionări mecaniciste moderne duse la exces.

Nicole Aubert[1] vorbea de „hiperfuncţionare” ca o patologie a individului hipermodern, patologie creată în tiparul amalgamului de tehnologii şi modalităţi de comunicare, suprapuse logicii economice capitaliste. Imanenţa şi prefigurarea exactă a viitorului in imediat duce, paradoxal, la coroziunea de caracter, definită ca imposibilitate de a urmări valorile pe termen lung – loialitate, angajament. Legăturile sociale sunt mai numeroase, dar mai fragile. Noul opiu al maselor, excesul de imagine, antonimul pietăţii vizuale clasice, oferă o nouă tiranie: cea a psihotropilor vizuali. Corpul social este din ce în ce mai mult constituit din nomazi care-şi trăiesc micile tragedii într-un carnaval dionisiac al plăcerilor mediate tehnologic.

Ecranul, noua scriitură, devine un palimpsest unde se joacă destinul transcendenţelor, ca origine şi matcă a tuturor deschiderilor. Demenţa imaginii produce o transcriere totală a semnelor şi a istoriei universului, oferă un oximoron vizual: libertatea comunicării mediatice sufocă libertatea individuală. Valorizările simbolice ale discursului publicitar (tautologia imaginii pseudo-reale, distrugerea ordinii evidenţelor din lumea reală, atragerea în capcana eroticizării produsului, etc.), a efectelor mimetismului mediatic („Aşa am vazut pe net!”, nebunia „Life Style” etc.), ca o creare şi un consum emoţional de utopie, precum şi integrarea sau chiar dependenţa de reţelele de socializare sunt doar două semne a ceea ce putem numi criză a umanismului. Sub imperiul inovaţiilor tehnologice, fenomenologia noului se conjugă cu cea a alterităţii. Desprinderea de trecut ne lasă fără nici un suport în prezent, iar ignoranţa clipei este cea care permite mutaţia normalului existenţei umane aproape de limită, în manifestările extreme care se nivelează tocmai prin dispariţia treptată a normalului liniar „decadent”, „conservator”.

Într-o fugă continuă după o identitate pierdută, experienţele cotidiene ne obligă la o dramaturgie a sinelui, generând impresii, camuflate chiar în aparenta lor neintenţionalitate. Happeningul postmodern îşi duce viaţa mai departe în rândul tinerilor de astăzi. Ne integrăm într-o „dramaturgie socială”, înţeleasă ca artă a gestionării impresiilor (Ervin Goffman), licitând cu o deconstruire a umanului şi o construcţie mutantă, tehnologizată, a propriei corporalităţi.

Pe lângă toate aceste semne ale noii epoci în care am intrat, sfârşitul macronaraţiunilor tradiţionale şi înlocuirea lor cu cele ale utopiilor tehnologice, cibernetizarea educaţiei şi cultivarea dorinţei individualizate excesiv, toate acestea vor configura o foarte interesantă geografie a viitorului, pe care tinerii de astăzi o vor scrie în timpul vieţii lor.