Alonewithothers's Blog

1. Temeliile filosofice (a. ceva radacini antice)

Varsta maturitatii intelectuale

In Republica (Cartea a VII-a, 539b-540a), Platon vorbeste despre varsta si maturitatea indispensabile statutului unui filosof. Dincolo de spiritul contrarian, superficial, mimetic, un ganditor devine filosof atunci cand depaseste statutul imaturitatii (sa vorbim in termeni kantiani), al folosirii nejustificate, imprudente, necontrolate a spiritului dialectic, contrarian:

“539B For I presume you have noticed that youngsters, when they first get a taste of dialectic, misuse it as if it was their plaything, by using it always to come up with counterarguments. They themselves imitate those who engage in refutation, by refuting other people, taking delight, like puppies, in verbally tugging at and pulling apart anyone who ever comes near them.” […] “And so, when they themselves have refuted many, and have been refuted 539C by many, they descend rapidly and inexorably to a state where they believe nothing they believed before, and as a consequence they themselves, and philosophy in general, are held in low regard by everyone else.” (539B, C).

Varsta optima pentru a incepe a filosofa, in Grecia antica, era in jurul varstei de 40 de ani, dupa o cultivare intensa a mintii prin exercitii matematice si a trupului prin travaliu atletic. Aristotel vorbeste si el despre varsta optima a filosofarii, in jurul varstei de 40, incadrata intre impulsivitatea tineretii si cinismul batranetii (Retorica, cartea a  II-a, capitolul 14) tocmai pentru ca e nevoie de inteligenta practica (phronesis). Aceasta ar trebui sa fie, potrivit lui Aristotel, apogeul, varsta optima, a echilibrului (mesótēs) – curajos dar nu riscant peste masura, prudent dar nu timid.

Poate ca starea deplorabila a intelectualilor publici de astazi, in ciuda spectacolului si reputatiei publice a unor exponenti ai clasei intelectuale, poate fi explicata recurgand la nerespectarea acestor minime conditii pe care le avem prescrise de atat de multa vreme.  

Filosofia si democratia – gemenii spiritului intelectual

Dar as merge insa oleaca mai departe in istorie, dincolo de Aristotel si Platon, in epoca turbulenta a nasterii democratiei care, in buna masura, coincide cu nasterea filosofiei. Conform eruditilor francezi Marcel Detienne si Jen-Pierre Vernant, tranzitia de la gandirea mitica, exclusiv lirica, poetica, justificand strucuri de putere centralizate, autoritare, a gandirii ierarhice – vezi dominatia despotilor, aristocratilor si a regalitatii in epoca pre-filosofica, la cea filosofica, rationala, ordonata in jurul nu al cuvantului puterii (mythos) ci a puterii cuvantului (logos), a discursului rational deschis, interogativ, participatoriu, asemena agorei, care reflecta simetria cosmosului (armonia ce implica o ratiune, ordine) (vezi Jean-Pierre Vernant, Mit si gandire in Grecia Antica, Marcel Detienne, Stapanitorii de adevar in Grecia arhaica). Declinul autoritatii aristocratic-despotice, in secolul 6 i. Hr., ce se justifica prin apelul la naratiunile maximale, mitologice, bazate pe argumentul autoritatii si al ierarhiei structurilor de putere, face loc orasului stat care se organizeaza in jurul libertatii cetanilor de a-si exprima opiniile, a criticii libere, a participarii cetatenilor si dezbatelor publice. Rationalizarea experientei religioase si a traditiilor mitologice da nastere filosofiei clasice grecesti (J.P Vernant), la fel cum conceptul de adevar se misca dinspre experienta poetica si religioasa inspre cea filosofica, deschisa dezbaterii si acceptate consensual pe baza ratiunii, a argumentelor rationale (M. Detienne). 

Nota: voi vorbi depre limitele acesti model explicativ cand ma voi referi la saltimbacii ratiunii in demosul grecesc, sofistii, si corespondentul lor actual.

In acest context, un intelectual nu e poet, nici preot, ci un artisan al posibilului, manuitor al adevarului rational, o minte ce isi percepe propria limitare in aceeasi masura in care o percepe pe cea a altora si negociaza optiuni in sfera publica cu cei care au diferite opinii si viziuni. Un intelectual e apologetul dialogului, nu al refuzului autoritar de a justifica sau face apel la ratiune – ca modalitate intresubiectiva de a comunica si discuta absoluturile individuale.

Vom vedea insa ca istoria ne ofera spectacolul captivant al trecerii de la etapa independentei si optimismului adolescentin (pre-socraticii pana la Socrate), trecand prin cea a maturizarii clasice, emfatice, sigure, stabile (Platon, Aristotel), catre cea a senilitatii filosofiei antice, ce se va auto-consuma in cinismul filosofic roman si cel ateu-epicurean grecesc sau in cel religios al sectelor neo-platonice. Procesualitate care se va repeta, intr-o forma sau alta, in epoca moderna – evadand din captivitatea paternalista a Scolasticii crestine medievale, filosofia moderna se va ridica ca o tanara faptura viguroasa si optimista in epoca Iluminismului, fiind avocatul apelului la ratiune (sau simturi) (Kant jucand rolul de sintetizator pe care Platon l-a jucat in antichitate, insa cu o lovitura mortala data filosofiei), pentru ca apoi sa ajunga in epoca senilitatii post-moderne, a cinismului pesimist si vadit religios chiar prin anti-regiolizitatea pasionala afisata peste tot.

Sa traim acum o vreme a revigorarii intelectuale, a aprinderii spiritului rational, dupa mahmureala nihilista a ereziilor postmoderne?

Inainte insa de a ne apropria de epoca moderna, va trebui sa poposim mai mult in batatura lui Platon, ca primul apologet al intelectualului public, cel care domina societatea prin puterea ratiunii si examplul moral. Vom vedea aici semnele maretiei si coruptiei pe care istoria le va desfasura in fata ochilor nostri cu speranta ca poate vom invata ceva din ea…