Moise povestit postmodernilor

It is never literally true that any form is meaningless and “says nothing.” Every form in the world says something. But its message often fails to reach us, and even if it does, full understanding is often withheld from us. (Wassily Kandinsky, Concerning the Spiritual in Art, Part VI)

• “Cred în necredinţă!”,
• “dragostea este peste tot în jurul tău, înfruptă-te din ea!”,
• “vreau să trăiesc doar aşa cum vreau eu!”,
• “experimentează noi senzaţii!”, etc.,

toate acestea sunt doar câteva dintre frazele îndoctrinării la care suntem expuşi fără nicio discriminare. Şi pentru că se  mizează pe puterea discursului care premerge realităţii, aceste sloganuri capătă o putere din ce în ce mai mare, mai ales atunci când sunt repetate obsesiv, prezentate ca fiind trendy, emancipatoare şi majoritare în fluxul ideilor publice.

Dar oare mesajele ambalate artistic nu aparţin nici unei agende filosofice? Să fim atât de zburdalnici prin universul ăsta încât nimeni să nu se folosească de ignoranţa noastră, aparent inocentă?

Cu un alt prilej vorbeam despre dansul sibilic al scriiturii, prezentând astfel nevoia de emancipare a unui public dornic de  naraţiuni care să le împlinească nevoi religioase într-o manieră laică şi amorală.

M-aş opri acum asupra unui text biblic care se poate constitui ca un punct de plecare într-o analiză de antropologie religioasă a omului recent.

1. Nihilismul (hermeneutic), idolatria (religioasă) şi liberalismul (moral)

Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis:

„Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut.” (Exod 32:1-2)

“Preocupat” cu revelaţia de pe Sinai, Moise întârzie la banchetul pregătit de poporul de la poalele muntelui. Absenţa vizualităţii atâta timp naşte în popor, dornic de “excese” ale fiinţei (aşa cum a fost învăţat în perioada eliberării din Egipt), foamea de aparenţă surogat. Dacă “nu ştim ce s-a făcut cu omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului”, atunci creativitatea  noastră religioasă trebuie să suplinească neimplicarea sau chiar moartea celui care odinoară s-a obosit să ne convingă de realitatea mântuirii.

Oricum, posibila (chiar convenabila) moarte a acelui om nu opreşte cursul istoriei. Sub imperativul comandamentelor politico-social-religioase, idolatria minţii îşi cere jertfa chiar aici şi acum. Iar acestea implică automat liberalizarea morală, la cererea “marelui public”. În contextul fiorului nihilist al morţii fondatorului religiei, conştiinţa se adapă cu nesaţ din drogul eliberării totale din restricţiile morale (poporul lui Moise, în absenţa lui, a devenit  “fără frâu”).

Istoria ne spune că revenirea lui Moise în tabără nu a rezolvat problema de la sine. Restaurarea respectului reciproc şi a moralităţii (fără de care nu poate exista nicio formă coerentă de organizare societală) între membrii comunităţii s-a produs cu o ruptură şi dureri foarte mari, singurele care puteau scoate poporul din beţia viciului. Însuşi Dumnezeu  îşi declară refuzul de a mai oferi semne concrete de călăuzire a poporului necredincios, oferindu-le varianta ghidării acestuia prin intermediari. Istoria ne dovedeşte că inima avidă de dovezi nu se satură niciodată.

Procesualitatea nihilism – idolatrie – liberalizare morală se repetă constant în istorie. Expresie a onestităţii part-time şi fiind egal al gloatei pe care o ura, dar a cărei “eliberare” a adus-o, Fr. Nietzsche este vocea care a spus cu glas tare ceea ce cam fiecare gândea în ascuns: “oare nu cumva acel bătrân, numit Dumnezeu, a murit”? Răspunsul, musai afirmativ, pare a fi un adevăr convenabil pentru insaţietatea egoului. Dintr-odată, europeanul a rămas singur în faţa abisului care i se deschidea în mintea obosită de filosofări şi teologhisiri seculare.

Există însă un echilibru în jocul ideilor. Orice pierdere aduce cu sine un câştig. Gândirea modernului se lăsa din ce în ce mai ademenită în labirintul întunecat al programelor sociale utopice gen fascism, comunism, construcţie europeană. Idolatria minţii e  mult mai puternică când are drept ajutor mijloacele de comunicare audio-vizuale. Nimeni nu poate contesta ceea ce se vede, nu-i aşa? De aceea, să nu ne mirăm că succesul manipulărilor în masă se experimentează (cu rezultate excelente) şi la populaţiile “emancipate”.

“Moartea lui Dumnezeu” este convenabilă pentru orice doritor de plăceri automate, iresponsabile. Faptul că acum “poporul este fără frâu” nu face altceva decât să degradeze moştenirea civilizaţională, morală, religioasă, educaţională şi biologică pe care o va lăsa generaţia noastră. Silogismele  docte ale idolatriei evoluţionismului ne mângâie vanitatea şi emanciparea ştiinţifică,  întemeindu-le pe cele pro-choice (care ne plonjează în fascinaţia sadică a omorului legal) şi pe cele feministe şi ale militanţilor LGTB (mascări glamuroase ale integrării masive în vortexul patologiilor). Toate aceste silogisme ale amărăciunii sunt expresii ale degradării şi  integrării cât se poate de ruşinoase în regnul animal. Dar ele sunt posibile pentru că poporul “eliberat” este atât de docil, adunat în jurul liderilor, asemenea lui Aron din textul citat. Până şi un om foarte “emancipat” va cere un idol la care să se închine.

No philosophy is completely disinterested. (…) The philosopher who finds no meaning in the world is not concerned exclusively with a problem in pure metaphysics; he is also concerned to prove that there is no valid reason why he personally should not do as he wants to do, or why his friends should not seize political power and govern in the way that they find most advantageous to themselves.

For myself, as, no doubt, for most of my contemporaries, the philosophy of meaninglessness was essentially an instrument of liberation. The liberation we desired was simultaneously liberation from a certain political and eco-nomic system and liberation from a certain system of morality. We objected to the morality because it interfered with our sexual freedom; we objected to the political and economic system because it was unjust.

(Aldoux Huxley, End and means: An enquiry into the nature of ideals and into the methods employed for their realisation, Chatto & Windus, London, 1946, p. 271-272).

Fiorul existenţial al nimicului şi non-sensului explodează în mintea poporului condiţionat de atâtea pofte idolatre. Se cere o piaţă a valorilor surogat, de unde fiecare să aleagă. Iar senzaţia libertăţii parcă cere garnitura excesului simţurilor, nu? Oare nu cumva incursiunea în golul existenţei se face trecând prin virtualitatea plăcerii maximale?

Pentru că ne mângâiem mintea cu peria aspră a nihilismelor en-vogue, ne servim din plin din fructele interzise. Fructe oferite prea amabil de înrobitorii care ne amăgesc cu libertăţi întotdeauna dureroase. Infuzia de “fericire la comandă” oferă din plin incovenientul indigestiei mizerabile, pe care dopajul hedonist o provoacă în cele din urmă.

Uite aşa, procesualitatea nihilism-idolatrie-liberalizare morală se finalizează în strigătele neputincioase ale tinerilor nefericiţi de azi, sătui de nonsens-ul (nihilismul hermeneutic) adus de ignoranţa doctă a filosofilor/inginerilor sociali şi de hiperinflaţia simţurilor care se atrofiază înainte de termen. Poate că aşa înţelegem dezgustul unui tânăr care mâzgâleşte cu un graffiti pe un perete anonim:

Mă numesc cutare şi fac existenţei reclamă gratuită!

S-ar părea că sucombarea fundamentelor revelaţiei sau ale modalităţii de cunoaştere (relativismul e condiţionat totuşi de un nihilism hermeneutic, premisă a celui epistemologic) va duce la o anumită configurare ontologică, fapt ce va permite orice deviaţie morală (relativism moral). În numele respectului faţă de diversitatea opiniei, ignoranţa doctă preferă apărarea certitudinii incertitudinii, acuzând virulent orice opinie diferită.  Tocmai de aceea, culmea emancipării este interdicţia specifică oricărei dictaturi, aceea de a suprima orice fracturare a orizontului surd al aberaţiilor decadenţei.

Meaningless September by Matthew F. Fisher

2. Să-L cauţi pe Cel viu la mormânt?

Îngrozite, femeile şi-au plecat feţele la pământ. Dar ei le-au zis:

„Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?

Nu este aici, ci a înviat. (Luca 24:5-6a)

Din păcate, mulţi dintre creştini se află într-o defensivă faţă de opinia publică “tolerantă”, se pierd în structuri argumentative pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, îşi duc războaiele  culturale cu o energie demnă de o cauză mai bună. Din păcate, în dorinţa de relevanţă, ne camuflăm atât de bine în spectacolul ideilor publice încât nu ne deosebim de cei care îşi plâng morţii la mormintele curentelor culturale, religioase, estetice, morale, etc. Atunci, noi înşine suntem de plâns!

Fără realitatea învierii, creştinismul este o mare şi nenorocită farsă. Totodată însă, e o nebunie imensă pentru un ateu să mizeze, cu propria viaţă, pe un verdict care de fapt nu îi aparţine! Învierea lui Isus Hristos este cea care face diferenţa între credinţă şi amăgire, atât pentru creştini cât şi pentru cei care resping Evanghelia.

Vrem sau nu, urmaşii lui Hristos sunt cei care, în absenţa Lui fizică, Îl fac prezent pe pământ.  Îl ştim pe Toma ca cel care nu a crezut în învierea lui Isus până când a atins semnele cuielor. Asemenea lui Toma, lumea dezgustată de gustul amar al emancipării, poate că va crede atunci când va atinge  vieţile creştinilor, ca fiind rodul suferinţelor Celui care a iubit lumea şi care s-a oferit la moarte pentru mântuirea ei.

Trăiesc cu speranţa că spectacolul deşertăciunilor se va termina tocmai când perdeaua cerurilor va fi dată la o parte. Iar până atunci, vreau să trăiesc nu o religie a constrângerilor, moralizatoare şi dogmatică (aşa cum este caricaturizat creştinismul), ca oricare altă religie, ci o viaţă care are privilegiul bucuriei de a trăi învierea.