Perfect replication is the enemy of any robust system… Lacking a central nervous system—much less a brain—the parasite is a simple system designed to compromise a very specific target host. The more uniform the host, the more effective the infestation. (Daniel Suarez, Daemon)
Parazitarea admirativă
Mai întotdeauna la început de an avem pre-dispoziția spre reflecție și dorința de a pompa ceva optimism în venele stoarse de vlagă. Pentru asta un scurt excurs istoric ne poate fi de mare folos. Din păcate de multe ori rămânem furați de arhitectura argumentelor și de sclipirile generoase ale ambalajelor lor. Ba chiar mai mult, imităm retorica revoluționarilor urmând însă erorile consensului social și confortul pe care îl aduce parazitarea gândurilor devenite, prin simulare admirativă, sloganuri pompoase. Chiar Isus spune despre farisei că sunt comercianți ai sloganurilor, citatelor și ai unei dreptăți iluzorii dar vinovate – mimarea poziției proorocului nu înseamnă deloc asumarea misiunii, trăirii și destinului său (Matei 23:29-30), ci, de multe ori, este doar un simplu mecanism refulatoriu de a coabita cu prestigiul social al unor valori pe care nu le accepți în propria bătătură a vieții.
Un astfel de prilej de reflecție ar fi despre “ce s-a întâmplat cu Dumnezeu în anul care a trecut?” Acel Dumnezeu care parcă fuge de insolenta căutare a mâinilor și ochilor avide de pipăire și excitare vizuală dar care se oferă cu totul în momentele în care spațiul devine timp iar timpul devine spațiu, când ieși din carapacea siguranței și liniarității repetitive.
Dumnezeu e cu noi oriunde, oricum şi pentru orice? Chiar şi când Îl folosim ca pavăză şi talisman norocos pentru ambiţiile noastre deşarte? În oferirea unui răspuns ne stau în față cel putin două alternative: să devenim niște lipitori, imitând formele, sau să devenim niște temerari, aventurieri nicidecum rătăciți ci doar în căutarea genuină a propriei identități.
Prima alternativă e cea mai ispititoare și deloc discriminatorie: se mulează perfect atât torentului aprobării sociale cât și dorinței de a nu risca, de a bătători cărări deja deschise, e ademenitoare atât iliteraților vocali cât și intelectualilor exigenți. A doua alternativă e costisitoare cu timpul, efortul, siguranța, relațiile sociale și chiar cu claritatea orizontului în care speri că-L găsești pe Dumnezeu.
Image by Boris Semeniako
Domnia exteriorității
Iată dar o secvenţă de istorie în care Dumnezeu refuză să fie talismanul norocos, lampa lui Aladin, creditorul de minuni la purtător:
Poporul s-a întors în tabără, şi bătrânii lui Israel au zis:
„Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim bătuţi astăzi de Filisteni? Haidem să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru, şi să ne izbăvească din mâna vrăjmaşilor noştri”.
Poporul a trimis la Silo, de unde au adus chivotul legământului Domnului oştirilor, care stă între heruvimi. Cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, erau acolo, împreună cu chivotul legământului lui Dumnezeu. Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat pământul. Răsunetul acestor strigăte a fost auzit de Filisteni, şi au zis:
,Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra Evreilor’?
Şi au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără.
Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără.,Vai de noi!’ au zis ei, căci n-a fost aşa ceva până acum. Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe Egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întăriţi-vă, şi fiţi oameni, Filistenilor, ca nu cumva să fiţi robi Evreilor, cum v-au fost ei robi vouă: fiţi oameni şi luptaţi!”
Filistenii au început lupta, şi Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare, şi din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeştri. (1 Samuel 4:3-10)
Iată acum o altă secvenţă istorică în care Dumnezeu a fost folosit pentru a trage la carul de orgolii omeneşti:
Ironic, rezultatul germanilor a fost acelaşi cu cel obţinut de prea cucernicii evrei în faţa filistenilor! Și mai ironic e să vedem cum dorința unui Karl Barth (de a vedea creștinismul ca ceva cu mult mai complex decât religia interioară a unui om moral) este folosită tocmai de unii care pun sub semnul întrebării tocmai capacitatea lui Dumnezeu de a fi spus mai multe despre cum trebuie creștinul să se comporte în lumea asta, reducându-i autoritatea revelației la sfera credinței religioase. Adică unui post-kantianism teologic îi contrapunem acum doar un post-hegelianism/marxism teologic. Tare as vrea să văd ce scrisoare ar scrie K. Barth teologilor la modă de azi (mai ales celor care fac o teodicee cu spume unui Trump, Clinton, Merkel et. Co).
Adâncul interiorității
This is Jimmy Bakker and what the press love to describe as the “heavily mascaraed Tammy Faye”. Not just TV evangelicals brought to ground by a double complicity – Jerry Falwell’s will to money and Jimmy Schwaggart’s will to power – but Jimmy and Tammy as the first, and perhaps the best, practioners of the New American religious creed of post-Godism. TV evangelicals, then, is all about the creation of a postmodern God: not religion under the sign of panoptic power, but the hyper-God of all the TV evangelicals as so fascinating and so fungible, because this is where God has disappeared as a grand referent, and reappeared as an empty sign-system, waiting to be filled, indeed demanding to be filled, if contributions to the TV evangelicals are any measure, by all the waste, excess and sacrificial burnout of Heritage Park, U.S.A.
An excremental God, therefore, for an American conservative culture disappearing into its own burnout, detritus, and decomposition. For Jimmy and Tammy’s disgrace is just a momentary mise-en-scene as the soap opera of a panic god reverses field on itself, and everyone waits for what is next in the salvation myth, American-style: Jimmy and Tammy in their struggle through a period of dark tribulations and hard trials on their way to asking forgiveness (on Ted Koppel’s Nightline show on ABC).
As Jimmy Bakker once said: “In America, you have to be excessive to be successful.” Or, as Tammy likes to sign out all her TV shows: “Just remember. Jesus loves you. He really, really does.” (Arthur Kroker & Marilouise Kroker, Body invaders: panic sex in America, New World Perspectives, CultureTexts Series, Montreal, 2001, p. 17)
Citatul din A. Kroker exemplifică cât se poate de sugestiv ideea că excesul religiozităţii ascunde în măruntaiele sale un ateism “sacru”, o condiţionare crudă a lui Dumnezeu în funcţie de interesele mărunte ale oamenilor. Boala idolatriei este vizibilă, pornind de la bieţii oameni care se roagă la moaşte, sfinţi şi lui Dumnezeu pentru sănătate, copii şi prosperitate (într-o manieră exlusivistă, de parcă doar acestea sunt lucrurile pentru care se merită să apelezi la Dumnezeu) până la ultralibertinul de B. Russell, cel care îşi contrazice propriul sistem şi propria logică când cere arogant ca Dumnezeu să îi împlinească poftele de cunoaştere printr-o intervenţie completă şi foarte spectaculoasă (B. Russell, The basic writings of Bertrand Russell, 1903-1959, Routledge, 1992, p. 584).
Întrebarea rămâne: ce anume Îl face pe Dumnezeu să fie cu noi oriunde, oricum şi pentru orice? Sau, mai bine spus, ce anume ne face pe noi să credem asta?
Ateii şi oamenii foarte religioşi se împacă de minune asupra unui aspect: au aşteptările unui copil faţă de Moş Crăciun, vor să Îl transforme pe Dumnezeul Cel Viu într-un idol şi slujitor mereu dispus să facă curat în urma mizeriilor făcute de neastâmpărarea, deloc inocentă, a oamenilor.
Dacă am ajuns comozi, nedezlipiţi de telecomandă sau mouse care ne oferă senzaţia unei puteri enorme care să contrabalanseze slăbiciunea dorinţelor, dacă ne gâdilăm simţurile cu tot felul de excentrităţi care să ne dezmorţească mintea leneşă, atunci trebuie să Îl “domesticim”, să Îl “modernizăm” pe Dumnezeu ca să fie o maşinărie creată după chipul şi asemănarea noastră? Parcă lucrurile erau invers…
După ce deconspiră iluzia idolatriei religioase, Dumnezeu vorbeşte Israelului, prin profetul Isaia:
Ţine minte aceste lucruri, Iacove, şi tu, Israele, căci eşti robul Meu. Eu te-am făcut, tu eşti robul Meu, Israele, nu Mă uita!
Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” (Is. 44:21-22)
Dincolo de orice discuţie searbădă, oricât de logică sau de ştiinţifică ar fi ea, reverenţa faţă de sfinţenia lui Dumnezeu poate întări genunchii slăbănogiţi şi mâinile obosite. Doar fiorul în faţa Celui Sfânt poate să descopere adevărata realitate a unui Dumnezeu Viu, Cel care spune şi se face! Miracolul cel mai mare care poate fi făcut este o inimă curată, o gândire nouă, lucru pe care niciun ateu nu îl cere şi pe care niciun idol nu îl poate realiza. Pentru asta însă trebuie să renunțăm la confortul gândirii lipitorilor și să pășim pe drumul devenirii de sine, urmând chemarea Celui care ne spune, asemenea lui Petru, ieși din barcă și umblă pe apă!
Alonewithothers's Blog 