Evoluție?!

În  1997, la UBB Cluj mi s-a predat la un curs de psihologie teoria ca toți suntem bolnavi, numai că unii dintre noi suntem (bolnavi) în limite normale.

În 2012, la UBC Vancouver mi se sugerează cât se poate de explicit faptul că nu există boli psihice ci doar diversitate psihică. Un criminal în serie este victima condițiilor teribile suportate în copilărie. Un pedofil, un canibal urban sunt … puțin diferiți.

Merci domnule Foucault pentru că ne-ai eliberat pe toți din clinica psihiatrică! Dar ceea  ce nu știe domnul Foucault este faptul că zborul deasupra cuibului de cuci a devenit metafora ce ne condiționează mult mai mult decât apelul la vechile instituții “opresoare” (Dumnezeu, biserica, înlocuite acum de alte instituții de modelare a conștiinței – statul, mass media). Constat însă faptul că această pretinsă libertate ne consumă și roade din ființa noastră mai ceva ca niște viermi. O simplă privire în arena vieții sociale de azi ne demonstrează aceeași canibalitate umană ca cea din trecut, dar mult mai exhibată. Acum nu mai există leac tocmai pentru că se refuză orice prescripție. Și se refuză prescripția pentru că se neagă boala! Veselia continuă la care ne predispune exorcizarea oricărei frici ne transformă nu în oameni liberi, ci mai degrabă în zombie care fug de durerea pricinuită de expunerea la lumină. Fără a mă situa patriarhal în afara lumii în care trăiesc, îmi permit să spun totuși că am senzația unei lumi ce freamată sub o imensă cupolă de întuneric și miros pestilențial, “compensate” de reflectoarele show-urilor ce ne educă narcisismul și self-esteem-ul.

Mă gândeam la modul perfid în care devoalarea slăbiciunilor umane devine o condiționare pentru perpetuarea și întărirea acestor săbiciuni. Drept exemplu să ne gândim cum expunerea la violența nu are darul să ne înhibe manifestările violente ci dimpotrivă. Ori când expui sistematic copiii la violență prin filmele pe care le distribui, atunci să nu mai fi mirat la emisiunile de știri de grozăviile care se întâmplă prin școli. Devoalarea putregaiului, a răului social și uman de către scriitorii din trecut se făcea în paralel cu portretizarea eroilor buni și a caracterului lor uman, cald, sacrificial, răbdator, iubitor. Am preluat de la ei instrumentele cu care facem inciziile în răul sistemic, dar totul se transformă într-o odă a răului pentru că nu mai avem empatia pentru bun, frumos, adevărat, considerate demodate, puritane, plictisitoare doar pentru că ele sunt prezentate de foarte multe ori ca un kitch cultural/ artistic.

Fascinația criticii e otravă curată când nu se oferă și alternativa la răul dezvăluit! Ce putem vedea acum în producțiile literare și media ale timpului nostru? Vedem că totul e gri, eroul pe care îl credem bun e de fapt un monstru iar cel pe care îl ostracizăm ca fiind monstru are de fapt o umanitate aparte, neînțeleasă, o căldură ascunsă.  Pentru că totul e fluid în natura umană, atunci e lipsită de orice rațiune demarcarea dintre bun și rău. Dar răul ne este mai la îndemână, e mai natural, mai ușor de înțeles și de aceea vorbim mai mult despre el. Ori asta ne predispune și mai mult la perpetuarea și adâncirea lui.

Dacă Isus ar veni azi în societatea noastră postmodernă, cu toții L-am asculta și i-am savura discursul prin care dezvăluie ipocrizia fariseilor. Dar mai nimeni nu ar fi interesat de cuvintele Sale despre pocăința de păcatele noastre, despre suferință, iertare, iubirea vrăjmașului. L-am lăsa să se ducă singur la cruce, noi fiind prea ocupați de show-ul fariseic în care ne vopsim cât se poate de fancy partea exterioară a blidului/ mormântului în care ne-am îngropat deja.