Visul lui Kant și coșmarul lui Hobbes

Am citit recent un portret al Statelor Unite în paralel cu cel al Europei, portret făcut de Robert Kagan în Of Paradise and Power: America and Europe in the New World Order (Vintage, 2004).

Europa crede într-o lume kantiană a raționalului, a legilor stabilite prin negociere, dialog. Totodată Europa este o lume a unui postmodernism al refuzului puterii/forței. Vorbim deci despre un idealism european, o aparentă valorizare a unui moralism rigid în relațiile internaționale, un idealism al voinței supuse legii, o lume kantiană a domniei păcii. Ce bine sună pe hârtie!

Statele Unite nu au nicio problemă în a apela la forța militară pentru a impune liberalismul într-o lume anarhică. Americanii nu văd lumea în culorile complexe ale nuanțelor, așa cum istoria i-a forțat pe europeni să o privească. Americanii tind să privească relațiile internaționale în domeniul demarcării dintre alb și negru, dintre bun și rău. Ei caută finalitatea, nu sunt foarte răbdători cu birocratismul care le întunecă orizontul finalităților, al rezultatelor concrete. Tocmai pentru că știu că mai degrabă dezordinea, anarhia, violența, răul moral sunt mai naturale decât visul domniei rațiunii, americanii tind de multe ori să fie unilaterali și să aibă un fel de cinism al folosirii forței pentru a ține în frâu aceste energii rele ale naturii umane. Cu toată această manieră foarte pragmatică pe care o au, cred că americanii tind să cadă tocmai în capcana idealizării propriei poziții și să glorifice rolul mesianic pe care îl au pe scena istoriei (nu că ar fi primii care ar face-o).

Într-o societate tot mai lejeră în ceea ce privește valorile morale, unde indivizii sunt tot mai eliberați de restricții în ceea ce privește designul vieții private, statul devine tot mai puternic tocmai pentru că s-a instituit și a rămas cam sigura instituție/autoritate morală în societate. Ne definim azi ca ființe eliberate de orice fel de autoritate, de heteronomii și de starea de minorat din care ne vroia eliberați I. Kant. Ei bine, asta ne aduce tocmai în brațele pesimismului antropologic al lui Hobbes. Inflația reclamării drepturilor fără a recunoaște sau a face apel la o autoritate lasă omul descoperit în fața pericolului ilustrat de expresia latină Homo homini lupus est.

Dar acolo unde se creează un vid trebuie să vină altceva în loc care să umple acel vid. Paradoxul pe care îl trăim azi e că odată cu mărirea senzației (iluzorii, reduse la ”libertatea consumeristă”) că avem libertate și drepturi  (plusând cu ceva artificii dramaturgice – ale activismului social –  atunci când ne sunt amenințate aceste drepturi), statul capătă de fapt puteri din ce în ce mai mari. Diversificarea libertăților e posibilă prin legiferare, adică prin intervenția statului tocmai ca element regulativ, ca instanță a păstrării ordinii, drepturilor și libertăților. Ori istoria ne învață că acumularea de putere a statului duce la abuzul de putere (așa cum creșterea legiferării nu înseamnă automat o scădere a infracționalității, ci dimpotrivă).  Creșterea populației aduce cu sine nevoia măririi aparatului de control și de coerciție pentru a ”asigura ordinea socială”. Deci paradoxul funcționează mai departe: cu cât suntem mai mulți și mai gălăgioși cu privire la ce vrem, cu atât mai mult statul ne controlează/regularizează viața. E interesant cum mai toată literatura science-fiction ne zugrăvește un stat distopic, foarte puternic. Așa că sunt mari șanse să avem visul lui Kant bântuit de coșmarele leviatanului lui Hobbes!

sursa: http://weheartit.com/tag/surveillance%20society