În noaptea în care a fost vândut… (Paștele anesteziat)

În economia relațiilor, noi, oamenii, avem extraordinara capacitate de a converti orice situație în valoare marfă, contabilizată ca profit net. Oricât ne-ar durea să recunoaștem, structura noastră funciară nu cunoaște fidelitate necondiționată, dragoste neprefăcută, dăruire necalculată.

În noaptea în care a fost vândut, Isus a luat o pâine și ne-a întins-o ca dar nouă, tuturor celor ce vom fi crezut/dorit sau nu în posibilitatea ieșirii din “matrixul” propriei vrăji. Celui care ne-a întins oferta jertfirii propriei vieți i-am răspuns cu o nedismulată preocupare pentru propriile interese, asemenea împăratului care a trimis invitația de nuntă nuntașilor, iar aceștia și-au văzut mai departe de… negustoriile lor. La insistența împăratului de a-i invita la nuntă, nuntașii răspund invitației cu un refuz deloc diplomatic, ucigându-i mesagerii (Matei 21:1-8). Orice voce care rostește harul este astupată imediat de tribalele zvâcniri ale animalității noastre, împopoțonată cu propriile merite și interese suverane! Atunci, când toți l-au părăsit și vândut pentru bani sau securitatea vieții lor, Isus a dat examenul fidelității necondiționate, a dragostei neprefăcute, a dăruirii necalculate… Noi însă nu am făcut altceva decât să continuăm prostul obicei de a-L vinde pe Dumnezeu pentru orizontul așa zisei autonomii și prosperități…

Cred că Paștele este în primul rând semnul neputinței noastre umane. Dar natura noastră comercială își pune amprenta ca de fiecare dată și astfel ajungem să transformăm convenabil Paștele în prilej de banchet dionisiac al propriilor dorințe. Camuflajul falsei noastre vitalități și prosperități acoperă strigătul tăcut al lui Hristos, lăsat singur să se ducă la crucificare. Am ajuns astfel să sărbătorim un Paște anonim, unde celebritatea bucuriilor fade nu lasă loc suferinței unui Dumnezeu în agonie.

Citind lecția istoriei, mă întreb cum este posibil ca valul de adeziuni pasionale să se convertească peste noapte în trădări rușinoase? Oare nu cumva Paștele ne oferă posibilitatea să inițiem un dialog cu sine dar și cu Dumnezeu, peste puntea celor două mii de ani sau a propriei temporalități, în care ne încarcerăm atât de comod? Oare nu cumva re-povestirea istoriei sacre, anesteziată de vectorii vizuali ai entertainment-ului de astăzi (nu-i așa, totul e vandabil și dacă Vin Paştele, iar vor curge filme cu Isus… sau răstignirea la popcorn), este de fapt ședința de terapie de la care lipsim cu lașitate în fiecare an?

Considerând aceste inconfortabile observații și pornind de la câteva texte din Evanghelia după Ioan, aș propune o scurtă privire asupra a ceea ce se dovedește a fi naturalul instinct de turmă, inadecvarea noastră care ne chinuie teribil, dar pe care o anesteziem cu tot felul de surogate filosofice. Exact contrariul multor dogmatici „open minded”, ceea ce contribuie din plin la credință este tocmai curajul de a risca împotriva tuturor împotrivirilor și de a ieși din dementa spirală a tăcerii, iar ceea ce este definitoriu pentru necredință este tocmai conformismul turmei, presiunea socială, frica de oameni și de a nu fi exclus, stigmatizat.