Facedown

În vechime, profetul Habacuc, acuzat de “indecenţa” publică a credinţei sale în Cel lepădat de majoritate şi înconjurat de dezastrul unui popor beat de păcate, striga din toată inima:

Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele! (Habacuc 3: 17-18)

În zilele noastre, când limbuţia suprimă gândirea şi când întrebările sunt profanate sub maldărul de răspunsuri stupide dar arogante (aşa cum afirma profesorul de programare de la Stanford, Donald Knuth:  God is a challenge because there is no proof of his existence and therefore the search must continue; a se vedea şi Skeptical Christian), strig şi eu, împreună cu alţii:

Chiar dacă  voi câştiga tot confortul din lume, chiar dacă ochii îmi vor fi drogaţi cu surogatele tehnologice ale unei utopii realizate, chiar dacă voi ajunge la standardul de calitate a vieţii la care aspiră sufletul părăsit al hipermodernilor, eu mă voi bucura tot în Domnul, Dumnezeul mântuirii mele!

“Mă surprinde sinceritatea cu care Dumnezeu pune în scenă dramaturgia relaţiei noastre instabile, bolnăvicioase şi firave cu El. Se ascunde dar se lasă găsit, tace când îi adresez imprecaţii dar vorbeşte în liniştea sufletului meu, este prezent dar nu se înfăţişează ca un valet la comanda poruncilor mele. Şi, foarte surprinzător pentru calculul raţionalităţii mele, se lasă răstignit ca să jubilez moartea Lui. După ce mă voi trezi din mahmureala excesului imoralităţii  şi a bucuriei mele, a “eliberării” de povara existenţei Lui, voi putea înţelege moralitatea morţii Lui. Voi înţelege că toată suferinţa inocenţilor, a copiilor, a săracilor năpăstuiţi, a bătrânilor părăsiţi, a femeilor călcate în picioare, toate suferinţele lor îşi găsesc ecoul nu în ipocrita mea compasiune atee ci în suferinţa lui Dumnezeu aşezat în pridvorul umanităţii” (Cum să-L “omori pe Dumnezeu – simplu şi repede. 1. Dispoziţiuni lămuritoare).

Cred că dacă Dumnezeu va judeca lumea prin sfinţii săi (1 Corinteni 6:2), atunci, într-o clipă de coşmar pentru cei care îşi fabrică realitatea în funcţie de aşteptările lor,  cu toţii vom fi confruntaţi cu adevărata realitate, cea a judecăţii. În faţa unui ateu suferind, care Îl va acuza furios pe Dumnezeu că nu Şi-a arătat puterea tămăduitoare ca să-l scutească de cancerul care îi mânca trupul şi sufletul, Dumnezeu va aduce în faţa lui pe credinciosul ocărât, cu aceeaşi suferinţă în trup dar cu credinţă în suflet. Dumnezeu va fi găsit adevărat tocmai datorită celor care trăiesc Evanghelia aici, pe un pământ potrivnic.

Tocmai de aceea, nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii (1 Corinteni 1:25). Alături de profetul de odinioară, găsesc înţeleaptă nebunia lui Dumnezeu şi puternică slăbiciunea Lui. Un Fr. Nietzsche care nu a experimentat dragostea şi iertarea, nu va înţelege niciodată că mare putere are cel ce îşi recunoaşte slăbiciunea/ păcatele în faţa Celui ce este puternic prin mila şi răbdarea  Sa!

“Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.” (Luca 10:21)

Când citesc Scriptura şi apoi închid ochii ca să văd viaţa lui Hristos, când încep să privesc la oameni, aşa cum sunt ei, diferiţi: slabi sau puternici, mici sau mari, bucuroşi sau trişti, etc, când stau de vorbă cu sfinţii, când mă rog în linişte, când îmi vine să dansez în ploaie de bucurie, nu pot decât să renunţ la aroganţă, egoism, fatalism, invidie, atât de omeneşti şi să mă dedic Celui etern în dragoste şi dreptate!

Din păcate, în pofida tăcerii răbdătoare a lui Dumnezeu, a semnelor îndurării Lui, vizibile prin oameni care îşi schimbă viaţa în Numele Lui, în pofida semnelor dezastrelor care au venit şi stau să vină peste o omenire îmbătată de sine şi totuşi atât de idolatră/credulă, oamenii tot nu s-au pocăit de faptele mâniei lor (Şi tot nu s-au pocăit – Apocalipsa 8-9 – Dr. Beni Fărăgău).

Pentru viitor, rămâne dar un pariu de jucat nu doar cu istoria ci şi cu viaţa:

Orice genunchi se va pleca în Faţa Mea! (…) la El vor veni şi vor fi înfruntaţi toţi cei ce erau mâniaţi împotriva Lui. (Isaia 45:23, 24)

Atunci cei dintâi vor fi cei de pe urmă, cei mândri vor fi smeriţi, cei trişti vor fi mângâiaţi iar cei ce au vorbit cu asuprire şi aroganţă vor amuţi! Bucuria unora de acum se va preface în întristare iar necazurile şi ocările altora de acum vor fi atunci transformate în bucurie!

Dar până atunci, bucuria poate fi gustată de pe acum!