Day: August 25, 2009

3. Modernitatea târzie – Tirania semnului

3.1. Filosofia actuală îşi pune o nouă problemă: dacă putem comunica. Gânditorul modernităţii târzii va răspunde ferm: putem comunica! La urma urmei, acesta ar fi cam singurul lucru ferm care ne-a rămas. Lumea este acum văzută ca fiind alcătuită din semne. Limba este adăpostul fiinţei spunea M. Heidegger. Prin cotitura lingvistică de la începutul secolului XX, semnul devine substanţa lucrului şi a ideii, el substituie un fragment substanţial (lucru) la un fragment mental (idee).

3.2. Acum este tot una a comunica cu a fi şi a cunoaşte. Communico, ergo sum! sau discursul este prealabil realităţii; lumea, prin vorbire, produce o realitate înainte de a lua naştere realitatea.  Câştigă cel ce joacă cel mai bine jocul de limbaj, cel ce posedă o lărgime a semnificaţilor. Comunicarea transmite ordinea din lumea noastră pentru a căuta ordinea din lumea celuilalt.

3.3. Este perioada îmbătrânirii sclerozate a umanităţii. Pentru G. Vattimo, sfârşitul modernităţii determină apariţia gândirii slabe, în opoziţie directă cu metafizica sau gândirea tare (constructivistă). Mestecăm doar o metafizică a absenţei, a părăsirii. Când nimic nu mai este sigur, totul devine posibil. În acest pustiu al metafizicii absenţei, ne confruntăm cu infinitele descrieri ale lumilor ficţionale, posibile.

3.4. De la o filosofie a conştiinţei se face trecerea la o filosofie a limbajului, cea care determină acum termenul de valabilitate al oricărei gândiri.

Schimbarea de paradigmă pe care o reprezintă trecerea de la o filosofie a conştiinţei la o filosofie a limbajului constituie o tăietură la fel de profundă ca şi ruptura cu metafizica. Semnele lingvistice treceau până acum drept instrumente şi accesorii ale reprezentărilor; de acum înainte regnul intermediar al semnificaţiilor simbolice dobândesc o valoare proprie. Relaţiile dintre limbaj şi lume sau dintre propoziţie şi stările de fapt preiau ştacheta relaţiilor dintre subiect şi obiect. Operaţiile de constituire a lumii, care erau apanajul subiectivităţii transcendentale sunt luate în grijă de către structurile gramaticale. Munca reconstitutivă a lingviştilor ia locul unei introspecţii greu controlabile. În sfârşit, regulile după care se înlănţuie semnele, se formează frazele, se produc enunţurile pot să fie desprinse din configuraţiile lingvistice care sunt ca să spunem aşa, realităţi ce se oferă ochilor noştri (s. n.) [4].

3.5. Dispare până şi transcendentul. Categoriile conştiinţei nu mai pot fi clar definite. Conştiinţa însăşi este diseminată, avem de a face cu un ciorchine de euri, o pluralitate a personalităţii, a inconştientului. Semnificatul este pura diferenţă; doar aceasta instituie semnificaţia, sensul.

36. Transcendenţa este negativă. Tematizarea comunicării permite doar o ontologie a suprafeţei semnificante, a reţelei, a internet-ului. Nu există centru, periferie. Totul este dat în suprafaţă. Nu mai e semnificativă distincţia dintre esenţă şi aparenţă!

3.7. Instanţa de judecată şi valorizare este un anumit inconştient al limbajului.

3.8. Adevărat este ceea ce e important pentru mine; exist doar pentru cine mă înţelege; întrebarea „ce este?” constituie o modalitate de a da un sens. […] În fond, întrebarea este întotdeauna „ce este pentru mine?”, nu există fapte, ci numai interpretări, etc., sunt doar câteva dintre axiomele noii gândiri! Adevărul nu mai este definit ca corespondenţă, nici ca şi coerenţă ci este definit ca adevăr semnificaţie. Dincolo de categoriile duale ale raţionalităţii clasice, moderne, lucrăm acum cu categoriile raţionalităţii semnificante. Verificarea acestui adevăr  ţine doar de jocul de limbaj folosit.

3.9. Dumnezeu a murit, trebuie reînviat, dar El e acum cu totul altceva, nu mai există spaţiu şi timp în care să-L putem aşeza. S-a ajuns astfel la sintagma absolutul e celălalt, împlinire a profeţiei oamenii erau zei unii pentru alţii. Dumnezeul iudaic şi creştin este pulverizat într-o multitudine de dumnezei secvenţiali (idoli).

Hiperrelativismul lui Nietzsche conform căruia nu există adevăr «în sine», ci nu mai o infinitate de puncte de vedere ireconciliabile [5],

acest relativism îl inspiră pe Heidegger la formularea că gândirea inaugurată de Nietzsche este o monadologie fără Dumnezeu.

3.10. Postmodernitatea este epoca puterii imaginilor ce contrabalansează puterea scrisului. Imaginea răstoarnă spiritul analitic, masculin, elitist, specific modernităţii. Suportul culturii contemporane au devenit mijloacele de comunicare în masă. Asistăm la o democratizare a culturii, dominaţia spiritului sintetic, participativ, exteriorizat, feminin, emoţional. Discursul face demersul iar performanţa depăşeşte competenţa!

As prezenta liniaritatea semnificaţiilor urmărite în desfăşurarea diacronică, în antichitate, modernitate şi postmodernitate, accentuând mutaţia semnelor de la lucru la imagine

[4] Habermas, Jurgen, La pensee postmetaphysique, Armand Colin, Paris, 1988, p. 13

[5] Ferry, Luc, Homo Aestheticus, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 43

2. Modernitatea  – Semnul supus ideii

2.1. În epoca modernă moştenirea parmenidiană este interpretată în mod idealist poate cel mai explicit de către Descartes şi Hegel: cogito (noein) ergo sum (einai)! Dar acum se creează o ruptură atât de adâncă încât cel ce gândeşte (subiectul) pierde pe cel ce este gândit (obiectul). Toma D’ Aquino deplasează deja subiectul existenţei lui Dumnezeu, a sufletului şi nemuririi din sfera revelaţiei divine speciale în aceea a experienţei universale. Lumea fizică se impune cu modestie drept obiect al cunoaşterii certe, această cunoaştere ştiinţifică fiind posibilă datorită faptului că raţiunea bine cârmuită este coextensivă raţiunii lui Dumnezeu şi poate astfel pătrunde tainele lumii (cel puţin aşa credeau primii moderni, Fr. Bacon şi R. Descartes).

Problema antichităţii, cea privind existenţa, se relativizează în epoca modernă.

Noile probleme vizează ce putem cunoaşte. Culminând cu clasicismul german, filosoful modern afirmă ferm: putem cunoaşte! Dificultăţile apar când dorim să vedem cât de întinsă este cunoaşterea şi ce rol are ea. Instanţa conceptuală nu o mai constituie concreteţea lucrului, ci fluiditatea Ideii. Fragmentul mental instituie fragmentul semnificaţiei şi fragmentul substanţial sau: cum gândeşti aşa vorbeşti şi aşa vezi lucrurile!

2.2. În această tematizare a cunoaşterii, problema originii  gândirii dobândeşte o nouă orientare, o centrare psihologică. După acel cogito al lui Descartes, relaţia dintre subiect şi obiect  fiind “rezolvată” de I. Kant care, prin încercarea de recuperare a subiectului, pierde definitiv realitatea obiectuală. Realitatea ontologică a ideilor dispare. Acum este tot una a cunoaşte cu a fi şi a comunica.

2.3. Ceea ce este e relativ la ceea ce cunoaştem (ontologicul este determinat de gnoseologic – invers ca la Platon), transcendentul dispare în agnosticism. Asistăm acum la maturizarea gândirii europene, la metafizica îndoielii.

2.4. Cunoaşterea depinde acum de formele cunoaşterii, în ceea ce rezidă din conştiinţa şi receptacolul simţurilor subiectului uman. Filosofia conştiinţei determină lumea cunoaşterii, ceea ce este.

2.5. Formele raţiunii sunt în întregime imanente. Transcendentul este insondabil. Acum semnificatul este de natură transcendentală, este ceea ce ne permite să cunoaştem, aparţine minţii noastre, e ceea ce este în mintea noastră apriori. Conţinutul cunoştinţelor le corelăm doar cu experienţa simţurilor. Realitatea este creaţia gândirii în vârtejul experienţei simţurilor, ne învaţă Kant.

2.6. Transcendenţa este incertă. Prin afirmarea completei autonomii a raţionamentului uman, A. Comte se simte chemat să inaugureze era aşa numitei ştiinţe pozitive, în care raţiunea este reconectată la realitate, înţeleasă însă acum exclusiv ca lume fenomenală.

2.7. Instanţa de judecată şi valorizare este conştiinţa.

2.8. Subiectul produce lumea în cunoaştere, deci verificarea cunoaşterii se face prin respectarea metodei de construcţie a ideilor, prin respectarea ordinii cauzale. Adevărul este definit ca şi coerenţă.

2.9. Pentru moderni Dumnezeu a dat doar un bobârnac universului, a stabilit legile naturii şi S-a retras din această lume. El Se ascunde în tine când priveşti la legile morale pe care le-a întipărit în om. El este la originile cunoaşterii, îl simţi prin legea conştiinţei, dar Dumnezeu este altundeva. Forma predominantă de cunoaştere a lui Dumnezeu este deismul, Dumnezeu absent, retras.

2.10. Modernitatea este structural determinată de apariţia tiparului. Imaginea filosofului este cea a unui erudit. Scrierea creează un alt tip de personalitate, ea pune accent pe interioritate, pe determinarea coerentă şi exactă a realităţii, dezvoltă un spirit analitic, masculin, raţional.

Schimbările paradigmatice ce sunt analizate în interiorul continuităţii istorice confirmă inegalitatea filosofemelor de la:

(1.)    supremaţia Lucrului în epoca antică spre

(2.)   cea a Ideii în modernitate şi ajungând la

(3.)   dominaţia Semnului ca instituţie a sensului în postmodernitate.

1. Antichitatea – semnul supus lucrului

1.1. Lucrul instituie ideea şi semnul. Fragmentul substanţial substituie fragmentul mental (ideea) şi fragmentul semnificaţiei (semnul).

1.2. Problema antichităţii era problema existenţei pusă într-un mod absolut. Să ne aducem aminte de răspunsul lui Dumnezeu către Moise, caracterizându-Se ca Cel ce este. Anticul răspundea ferm la prima întrebare a trilemei lui Gorgias: există ceva! Acum e totuna a fi cu a cunoaşte şi a comunica! Să ne aducem aminte de vestitele fragmente B3 şi B8 ale începuturilor metafizicii, ale  lui Parmenide [1]:

τό γαρ αντό         νοείν           εττίν    τε καί     ειναί  (B3);

căci aceeaşi        a gândi         este        şi          a fi

ταΰτόν     δ έττίν    νοείν      τε καί     ουνεκεν    εττί            νοημά  (B8);

acelaşi        este    a gândi       şi       a celui ceva care este      gândul

Se oglindeşte dimensiunea semantică, a corespondenţei dintre planul gândirii şi real:

a gândi că este    a gândi că nu este    NOEIN     gândire

ceea ce este        ceea ce nu este          EINAI        fiinţă

Fiinţă (to on – gr., ens – lat.) şi existenţă (physis – gr., existentia – lat.) prin urmare vin din adâncurile limbii şi din structurile prime ale gândirii, izomorfe cu cele ale lumii [2].

În afară de gândirea existenţei nu poate fi nimic gândit ca fiind existent. Este cunoscută insistenţa lui Platon asupra unei lumi ontologice reale a ideilor.

1.3. Asistăm la perioada copilăriei umanităţii (amintindu-ne de B. Pascal şi a sa metaforă a  istoriei asemnea viaţii unui om [3]), a metafizicii prezenţei.

1.4. Factorul aprioric în cunoaşterea umană este legat astfel de ordinea raţională, supranaturală. În această tematizare filosofia naturii, a realului instanţiat ca şi consistenţă, substanţă, determină celelalte ramuri ale filosofiei.

1.5. Semnificatul este transcendent subiectului uman. Transcendenţa este valorificată spaţial, pe verticală, între polii sus – lumea ideilor şi jos – lumea fizică, imanentă.

1.6. Avem o transcendenţă pozitivă, a afirmării “inocente” a transcendenţei.

1.7. Instanţa de judecată şi valorizare este sufletul.

1.8. Problema valabilităţii experienţei religioase este considerată aici inseparabilă de cea a realităţii transcendente, a tărâmului supranatural; discutarea ei în funcţie de o altă ordine lăuntrică şi subiectivă era exclusă. În interpretarea alethică a lui Aristotel, afirmaţia parmenidiană este o prefigurare a principiului adevărului corespondenţă. Modalitatea de cunoaştere şi verificare a cunoaşterii o reprezintă generic teoria aristotelică a adevărului corespondenţă.

1.9. Pentru antici Dumnezeu este altundeva, El se ascunde dincolo de lume, în cerurile înalte ale lui Platon, ale iudaismului şi creştinismului.

1.10. Opţiunea antichităţii a fost clar în favoarea oralităţii.

[1] Filosofia greacă până la Platon, Vol. I, Partea a doua, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 235 şi urm.

[2] Vlăduţescu, Gheorghe, O istorie a ideilor filosofice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 29

[3] Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paidea, Colecţia Gândirea nouă, 1997, p. 56