Când şoaptele povestitorului copilăriei noastre ajung să fie asurzite de proclamaţiile infatuării adolescentine, când sunetul cristalin al inocenţei se topeşte în acidul cinic al sceptismului “maturităţii”, când ne prefacem că nimic nu contează mai mult în viaţă decât acerba şi mărunta muncă concurenţială pentru un statut social, atunci, obosiţi şi plictisiţi, în scena luptelor minţii noastre oferim intrare gratuită gladiatorilor postmoderni.
Figuranţii tehnicilor de self-branding îşi numără naivii de la înălţimea coperţilor de lux ale revistelor business. În cabinele de machiaj ale studiourilor TV cruciaţii neo-păgâni ai free-thinking -ului şi conspiraţiilor de tot felul mai trag o ochiadă perversă proprii lor popularităţi (popularitate născută însă din nevoia teribil de religioasă de poveşti a publicului ignorant). Yoghinii mai pun de o înălţătoare “iarbă” împreună cu copiii occidentali, vedete de o noapte “mai populare decât Isus”, rebeli (cu sau fără cauză) şi bine spălaţi mental. Feministele îşi privesc în oglida nimfomană colţisorii binedispuşi să se înfrupte din carnea fragedă a frustrărilor adolescentelor din medii conservatoare şi a studentelor care-şi reglează stima de sine în funcţie de ultimul trend cultural. Uite aşa, spaţiul ideatic al cărţilor “la modă” este împânzit de tot felul de zburătoare care trec şi ies prin minţile “deschise” ale “boborului”, popor cititor ce îşi reclamă astfel aristocraţia şi parvenismul (pseudo)intelectual.
Îngrămădiţi între atâtea plăci tectonice ale scriiturilor de orice fel, nu e de mirare că succesul best-selling-urilor se depune, într-o linişte infiorător de anonimă, ca o zgură ce sulfurează orizontul decenţei, a realismului şi a optimismului sănătos (ingrediente fără de care o existenţă umană nu-şi poate urma paşii firavi pe firul vieţii).
Scriitura pop digerabilă şi vandabilă ne poate înfăşura uşor într-un cocon de idealuri propulsate de licitaţia minciunilor bine spuse, minciuni devenite “adevăruri” convenabile.
Ne lăsăm atât de uşor ameţiţi de farmecul jocului narcisist ce constă doar în problematizare părtinitoare şi în proclamarea politicoasă a căutării unui adevăr “neprimejdios”, “corect politic”, care să ne facă mai dulce prelingerea clipelor din clepsidra vieţii.
Scena epatării gratuite precum şi narcisismul auctorial ne obligă la o continuă luptă a conştientizării puterii demiurgice şi a magiei propriei scriituri pentru a ne feri de concluzii finale, cu statut absolut. Lectori şi scriitori angrenaţi în acelaşi tango al cuvintelor pelegrine de la un suflet la altul!
Dar, poate că doar la căpătâiul unui muribund ne dăm seama cel mai bine de neputinţa cuvintelor noastre. Poate că doar atunci, în faţa unei suflări ce se stinge, ne dăm seama de indecenţa propriilor rostiri, a iarmarocului cuvintelor în care vindem şi cumpărăm semnificaţii. Atunci conştientizăm panorama deşertăciunii cuvintelor noastre: rostim jurăminte pe care le călcăm în picioare, declarăm dragoste unor persoane pe care apoi le trădăm, ne construim o imagine ciumată de neîmpliniri şi frustrări… Suntem mici dumnezei ce ne construim realităţi, folosindu-ne de schelăria cuvintelor, camuflându-ne eşecurile în metafore gratuite.
Totodată însă, ca o veritabilă îngrămădire de antinomii, aceeaşi oameni care dărâmăm pe alţii prin cuvinte suntem capabili să mângâiem o fiinţă firavă cu o şoaptă, să încurajăm cu o vorbă blândă pe cel deznădăjduit şi, parcă prefigurând moartea, dezbrăcarea de putere şi de sens, ne rostim simţămintele cele mai sincere persoanelor iubite.
Prin cuvânt se face şi se desface lumea, viaţa şi noi, oamenii… Priviţi un prunc şi un bătrân: o bucurie de a trăi ceea ce nu cunoaşte şi o tristeţe de a nu mai putea trăi ceea ce a cunoscut, punctul lor comun fiind gângureala. În faţa vieţii şi a morţii, modalitatea umană primară de a ne exprima este bâlbâiala. Între cele două paranteze, ale bâlbâielii inocenţei şi cea a neputinţei, se aşternă mormanul scriiturilor noastre.
Oare cine poate să sară peste propria umbră?
Mărturisesc că m-am săturat de bâlbâielile neputincioase ale filosofilor, psihologilor, ale artiştilor. În ultimă instanţă istoria culturii este o zbuciumată devenire a erorii, un joc camuflat al blamărilor şi orgoliilor rănite. Nemulţumit de “vorbăriile” avortate de putere şi semnificaţie, m-am oprit în faţa Scripturii şi am găsit matca definirilor: cuvânt, dragoste, viaţă, înviere, iertare; toate posibile doar unei majuscule: YAHWEH, Cel Ce Este. În faţa Cuvântului lui Dumnezeu mi-am dat seama că noi oamenii rostim vorbe; doar Dumnezeu rosteşte viaţă şi judecată!
În faţa rostirii lui Dumnezeu am căpătat viaţa veşnică şi am conştientizat o povară inutilă: aceea de a-mi fi propriul dumnezeu. Doar aici mi-am dat seama că eu nu sunt cioplitorul, ci piatra cioplită…
Alonewithothers's Blog 