Tag: scuză

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (4. Fatalităţi topologice?)

În frumoasa prezentare a Jurnalului Oanei Pelea, Gabriel Liiceanu vorbea despre uimirea sa în faţa acelor oameni “al căror raport cu Dumnezeu este de o familiaritate care nu poate decât să te umple de invidie”.  Însă acelaşi profil uman, de intelectual exigent, îşi poate scuza neimplicarea sa afectivă în treburile “cereşti” prin argumentarea scrupuloasă a unei fatalităţi: ca să crezi în Dumnezeu, trebuie să ai un “organ al credinţei”. În faţa acestei structuri argumentative am o poziţie foarte incomodă şi paradoxală, aceea de a corecta eroarea implicită dar şi de a recunoaşte crudul adevăr pe care îl conţine.

Într-un anumit sens îţi este imposibil să crezi în Dumnezeu atunci când Acesta îţi este prezentat desfigurat după chipul şi asemănarea “profesioniştilor” religioşi. Însă nu cred că Dumnezeu este un subiect epuizat de vreun om, oricât de “sofisticat” ar fi el. Tainicele resorturi cu Cel care te-a plămădit nu pot fi acoperite în întregime de colbul bibliotecilor. Dumnezeu este o maiestate demnă de descoperit atât de agricultor cât şi de astrofizician pentru că El circumscrie în mod egal existenţa şi a unuia şi a celuilalt.

Fatalitatea cu care se sustrage curajului de a-L căuta pe Dumnezeu este o ruşinoasă scuză pentru un spirit “deschis şi dornic de cunoaştere”. Să nu ne plângem de abandon al divinităţii atunci când de fapt fugim de incovenientul întâlnirii cu ea!

10205

Aş aduce în discuţie şi o altfel de fatalitate, cea a oamenilor care se mândresc cu a lor credinţă în Dumnezeu. Este vorba de fatalitatea neputinţei de a te schimba după chipul Celui care te cheamă în relaţie. “Cu credinţa aceasta m-am născut”, “aşa se face la noi”, “acesta este tradiţia”, etc. Sunt semne ale încremenirii într-o formă de evlavie moştenite căreia, foarte posibil, să-i lipsească puterea şi vitalitatea.

Un prim lucru semnalat şi contestat celor care îşi afişează credinţa religioasă este ipocrizia, acea violenţă simbolică găunoasă, nesusţinută de un semnificat în plan raţional, relaţional, afectiv, factual şi devoţional. Deconstucţia turată la maximum de arte, literatură şi mass-media a reuşit să construiască o imagine socială a oamenilor religioşi, creionând următoarele trăsături: ignoranţi şi bigoţi sub raport al cunoaşterii, brutali, misogini, retrograzi şi răzbunători sub raport moral-relaţional, pudici dar violenţi  şi instabili sub raport afectiv, necalibraţi şi nepretenţioşi sub raport estetic, lăudăroşi fără scrupule, aroganţi versaţi şi falşi în tot ADN-ul lor uman sub aspect factual şi devoţional.

Un paradox interesant, dar jenant, se iveşte în acest cerc vicios al defensivelor şi acuzaţiilor. Se pare că ipocrizia nu e monopolul religioşilor, ci ea se împarte just şi contestatarilor lor: de câtă verticalitate morală, de cât obiectivism şi de câtă preţiozitate valorică dau dovadă ateii, scepticii şi libertinii când vine vorba de alţii.

Este atât de alunecoasă acestă cale a dezbaterii publice a pudităţilor (anti)religioase, afişate ostentativ din  raţiuni ce ţin mai degrabă de complexe revanşarde, hrănirea vanităţii intelectuale şi statuarea benevolă a beatitudinii ignorante. Trebuie să înţelegem faptul că până şi televiziunile au “parohiile” lor de suflete zbuciumate cărora trebuie să le ofere “viaţă” din moarte…

Mă voi referi la o abordare extrem de onestă pe care însă nu o găsesc în cabinetele psihologilor, nicidecum în anturajul artiştilor sau al literaţilor. Mi se pare absolut debordantă invitaţia pe care o am în Sfintele Scripturi, aceea de  a îmi supune credinţa unui test:

Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. (2 Corinteni 13:5)

S-ar părea că oroarea faţă de întrebări nu îi aparţine lui Dumnezeu sau apostolilor din primul veac creştin ci mai degrabă unor intelectuali sofisticaţi din secolul XXI care nu au habar de întrebările din Biblie, dar o critică condescendent prin întrebările asupra ei.

S-ar părea că am de a face cu invitaţia la un turnir al credinţei şi a rostului ei.

Oare ce fior mă îndeamnă să cred în ceea ce scapă pipăirii mâinilor mele avide? Ce năluci mi se prezintă drept obiecte de adoraţie? Cum pot să-mi ofer puţina vlagă din viaţă unor chemări din vise şi vedenii neînţelese şi neauzite de nimeni altcineva?

Natura umană nu este doar predispusă superstiţiilor, aşa cum ne repetă obsesiv noii “liberi cugetători”, ci ea este  în aceeaşi măsură un veritabil exponat de necredinţă, chiar şi pentru cel care se luptă “să creadă”. Sunt îndemnat de raţiune să-mi socotesc bine intenţiile altruiste. Pântecele nu doar că îmi cenzurează “inteligenţa emoţională”, dar îşi impune amprenta sa în umbletele mele de sub soare doar cu gândul la promisiunile noilor ospăţuri. Mâinile îmi caută întotdeauna folosul orizontului meu îngust  iar picioarele tăgăduiesc şi pun frâu viselor,  oricât de frumoase ar fi ele. S-ar părea că, în licitaţia ideilor, propriul trup are rol de cenzor absolut.

În circumferinţa epidermei au loc traumele mele spirituale. Aici se frâng speranţe deşarte, vorbe inutile, dorinţe prea slabe. Anticii şi medievalii ne învăţau un lucru evident: corporalitatea noastră ne trage înspre cele animalice, trecătoare,  carnale.  Modernii ne-au minţit atât de credibil şi profitabil, în primă instanţă, spunându-ne că limitele cunoaşterii noastre sunt limitele simţurilor noastre. Însă, în măsura în care îşi mai poate folosi coerent raţionalitatea, orice dependent de droguri poate face corecţiile de rigoare la această filosofie pur empiristă.

Tot în ţesuturile noastre de sânge şi carne se poate coborî Dumnezeu, aducând pace, nădejde şi bucurie. În trăirile interioare Dumnezeu poate plămădi forţa care să schimbe lumea exterioară. Aici semantica este reîmprospătată, orizontul trăirii îmbogăţit şi experienţele relaţionale vivificate.

Fiecare dintre noi primim din partea Mântuitorului o invitaţie la creativitate de design existenţial:  Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă! Veniţi şi gustaţi ce bun este Domnul!

Faţă de limitările cu care ne naştem, oare nu cumva mult mai crunte sunt cele pe care ni le impunem noi înşine?


 

%d bloggers like this: